Oamenii sunt buni. Și nu pot decât să plâng de dragul lor, un fel de drag amestecat cu milă și recunoștință pentru sentimentul ce ni-l crează în această grea perioadă de război nebănuit în secolul XXI!

Ca orice om în ziua de astăzi, citesc știri. Și dacă nu aș vrea să fac asta, tot greu ar fi să reușesc acest lucru, fiindcă după pandemie, veștile despre război țâșnesc pur și simplu de peste tot – tv, radio, orice platformă de socializare! Și, în afară de faptul că mă sfârșește mila față de poveștile refugiaților-frați-și-vecini, cel mai mult mă impresionează în timpurile acestea bunătatea oamenilor. Și plâng și de 100 de ori pe zi, de-i zăpăcesc pe copiii mei!? Le-am explicat ce înseamnă empatia și emoția iar acum cel mare le liniștește pe fete: Nu-i nimic, mami sigur plânge de bucurie! ?

Da, avem dubii de multe ori, mai ales când ne izbim de situații cu oamenii cu care nu prea rezonăm. Dar săptămânile acestea simt pretutindeni o bunătate și o împreună-simțire nemaipomenite! Și plâng de bucurie că există speranță fiindcă simt că așa va fi și în Împărăția fără lacrimi și dureri! Iar dacă învățăm să ne ducem crucile grele unii altora, e ca și cum ne-am pune motoare super sonice spre Acea Direcție!

Și aleg să repet la nesfârșit: oamenii sunt buni, oamenii sunt buni, oamenii sunt buni!!! Dumnezeu i-a creat așa și cu toată învrăjbirea celui rău, vremurile îi determină să-și revină la simțămintele originare! Nu e nicio îndoială că nu-i nimic în Univers la voia întâmplării!…

Perioada aceasta de dinainte de vacanța de iarnă este în general una supraaglomerată și agitată pentru mine și ai mei. Însă anul acesta parcă le-am dus pe toate la extrem fiindcă am fost parte din multe proiecte, în general muzicale, care au trebuit, fiecare, pregătite cu atenție, migală și sacrificiu. Și când spun sacrificiu nu mă mai refer doar la oboseală fizică și psihică ci, mai ales, la mult, mult timp dedicat și ocupat cu repetițiile. Timp care s-a scurs ca nisipul uscat printre degete și în care mi-am implicat copiii mai mult cu rol pasiv decât activ. De aceea, împreună cu soțul meu am luat decizia ca, acum că evenimentele pentru care ne-am pregătit atât de intens s-au derulat cu bine, ultima săptămână de grădi și școală înainte de vacanța de iarnă să le-o dedicăm copiilor noștri dragi și răbdători, care posibil să aibă de ales între două viitoare variante după zecile de ore de repetiții de cor la care au asistat: fie să îndrăgească muzica și să devină muzicieni serioși, fie să nu mai vrea vreodată să aibă tangență cu ea! ? Suntem conștienți că am tras de ei foarte mult și am depășit niște bariere trasate demult legate de timpul lor în fața ecranelor și ronțăitul între mese, fiindcă da, ca mami să poată dirija și tati cânta liniștit (cât de cât, ca oricum au mai apărut situații?) i-am lăsat să facă orice i-a ținut ocupați cât am avut nevoie ca să o scoatem la capăt.?

În afară de asta, mai e un aspect care mă macină și necesită o decizie de schimbare într-un fel sau altul. De când sunt profesor mi s-au multiplicat serios grupurile mai mari și mai mici de whatsapp, in care zilnic circulă diverse informații. Am grup cu fiecare clasă la care predau, grup de profesori, de diriginți, grup mare de elevi + profesori?, grupuri pentru fiecare cor (patru la număr!), grup de biserică, de părinți la biserică, grup de școală, grup de părinți la școală – fără cadre didactice în el, grup de grădi, apoi mai e câte un grup pentru fiecare opțional al copiilor mei, apoi…apoi…apoi… Și nu puține au fost zilele în care seara eram complet epuizată fizic de activitățile pline ale zilei, dar și mai mult psihic din cauza volumul mult prea mare, pentru un singur om, de informații care se abat inevitabil asupra lui! Bani pentru cadouri pe un grup, informații importante despre serbare pe un altul, chestiuni administrative pe grupul de serviciu… și uite-așa, dacă e să citești tot ce primești pe grupuri într-o singură zi, efectiv nu mai ai timp nici să respiri!

Zilele trecute am povestit cu o mamă care lucrează în domeniul cosmeticii și se plângea că seara trebuie să petreacă cel puțin o oră ca să citească de pe whatsapp mesajele pierdute în timpul zilei. Școală, serviciu, te-mai-miri-de-pe-unde, mereu te pomenești în câte un grup cu info pe care nu trebuie să le ratezi dacă vrei să fi părinte sau angajat de succes! Spunea că i s-a întâmplat adesea să omită vreo informație legată de vreo activitatede la grădi a fetiței sale, iar restul părinților mai puțin ocupați din grup au privit-o ca pe o mamă iresponsabilă! Păi cum să nu-i dai tu fustiță roșie fetiței tale la grădi, când pe grup era anunțat demult că marți e ziua fustițelor roșii! ? Oh, chiar o înțelegeam atât de bine pe biata femeie dar m-am abținut să-mi vărs și eu desaga mea fiindcă era chiar mai plină ca a ei. Nu poți ține pasul cu atâta informație din toate părțile! La mine sunt 3 copii și deocamdată mă bucur că unul încă nu e la grădi ca să intru automat încă în vreo trei grupuri de părinți, pe lângă cele 100 în care sunt deja…?

Așadar, săptămâna viitoare e a copiilor mei – intrăm la dezintoxicare reunțând la ecrane și telefoane și revenim unii la alții să ne mirăm cât de mult am crescut fiecare de când nu ne-am mai văzut! ??. Gluma e glumă însă pentru mine rețeta e simplă: de Sărbători mă deconectez de la device-uri și aplicații și mă reconectez cu ai mei. Am muncit, am primit răsplata pe măsură, toate sunt bune și frumoase, dar împlinirea și bucuria adevărată e dată de râsul lor molipsitor și mânuțele lor în jurul gâtului nostru!

Deci, prieteni dragi, cine are nevoie de vreun membru al familiei noastre în următoarea perioadă ne va găsi doar la telefon! Nu facebook, nici whatsapp sau insta sau altceva la fel! Și dacă chiar e important, insistați puțin, e posibil ca să nu auzim din prima telefonul uitat pe fundul vreunui sertar! Fiindca da, chiar ne deconectăm ca să ne…reconectăm!

P.S Dacă și voi faceți parte din grupuri cu mai mult de 30 de membri, gândiți-vă de mai multe ori înainte să trimiteți acolo o poză cu “Sărbători fericite”, pe care sigur o vom mai primi de pe alte 10 grupuri în care Dvs. poate nu sunteți înscris. Trimiteți doar în privat persoanei pe care o vizați cu acel mesaj, altminteri efectul dorit va fi exact pe dos! ???

De când tati pleacă în delegații, puiii mei mai mari – Maisha 4 și Eric 6 ani, insistă că patul meu e destul de mare cât să încapă toți 3 să doarmă cu mine… Degeaba am încercat să-i conving eu că sunt mari și trebuie să doarmă în camera lor, degeaba am încercat faza cu ușile deschise și lumina de veghe, ei cântă amândoi pe aceeași voce: când nu e tati, dormim toți 4!

Și uite-așa mi s-a redus considerabil spațiul personal, cu atât mai mult cu cât Carla încă mai caută țiți de 2-3 ori pe noapte și abia reușesc să-mi găsesc poziția ca s-o mulțumesc și pe ea. Însă, dincolo de toate, ador serile și diminețile noastre împreună, sunt cele mai dulci posibile și-mi stârnesc din plin valurile de iubire pentru ei când îi văd cum se joacă împreună înainte de nani, cum se pupăcesc, cum se gâdilă și râd cristalin până la epuizare, cum împart patul pentru cine și cum doarme, niciodată mulțumiți de suficienta apropere de mami, cum decid ei: “gata, mami, acum citește-ne povestea”, și se așază fiecare pe perne cu ochișorii în carte, de fiecare dată deciși să răspundă primii întrebărilor recapitulative de la final. Cum clipesc și cască a somn iar ochișorii lor frumoși și curioși se fac tot mai mici, până genele se întâlnesc cuminți și eu mă pomenesc citindu-mi mie morala poveștii. Iar recapitularea îmi rămâne tot mie: unul-doi-trei, toți ai mei, niciunul semănând cu altul, toți cu gropițele lor în barbă și obrăjori, toți veseli, isteți și dragi, dormind grămadă, în pozițiile cele mai neașteptate, ghemotoace de iubire și seninătate, înveliți și dezveliți permanent de grija noastră de părinți și prețuiți mai presus de posibilitatea de exprimare! Îi privesc și-i ascult respirând ritmic și liniștit și înțeleg că nu mai am spațiu personal însă am comoara comorilor și iubirea iubirilor atât de aproape de suflet încât inimii nu-i rămâne decât să înțeleagă zi de zi că mai mult de atât n-ar putea iubi vreodată! ❤️

…Și adorm în pace cu împlinirea aceasta în suflet, știind că dimineața e la fel de dulce și plină de îmbrățișări… Oh, ce n-aș da să nu treacă timpul, să fie mereu așa ca acum…

Sunt din nou cu sufletul prea plin și, deși aș vrea mult mai des decât reușesc acum să scriu, profit de liniștea firavă a somnului copiilor ca să pecetluiesc negru pe alb o nouă bucurie: am trecut cu bine de examenul de definitivat în învățământ! ???

Asta înseamnă că m-am validat ca profesor și în mod formal, fiindcă altminteri îmi cunosc chemarea încă din adolescență, când nu era satisfacție mai mare decât atunci când reușeam foarte bine să explic altora ceea ce eu însămi învățasem cu plăcere! Astăzi le spun la fel copiilor cu care lucrez – anume că atunci știu eu că sunt profesor bun: când ei vor fi capabili să-i învețe foarte bine pe alții ceea ce au învățat de la mine! Menirea de dascăl este una de înțelepciune și altruism prin esență, de rostogolire a cunoașterii prin generații, de a fi bucuros să dai mai departe ceea ce știi și iubești.

Așadar, am mai depășit o bornă în drumul spre specializarea în cariera muzicală și-mi doresc mult să fie un pas important spre o schimbare dorită și așteptată fiindcă examenul acesta chiar a fost deosebit din câteva puncte de vedere.

Mai întâi stresul. Nu ați văzut vreodată om mai emoționat ca mine în fața unui examen?. Sigur că nu se vede la suprafață, însă chiar simplul fapt că prietenii, cei care mă cunosc, familia așteaptă de la mine un rezultat foarte bun la orice examen, este o presiune suplimentară, pe lângă cea la care mă supun eu însămi din perfecționism exacerbat! Și sigur că se poate întâmpla fatidic ca, în ciuda faptului că ai trecut prin mii de pagini de materie, de lecturi si informații de reținut, la examen să pice fix acel CEVA ce nu ai mai reușit să parcurgi. Mie de asta mi-a fost frică mereu. Mi-am făcut partea mea conștiincioasă, cât de bine am putut, însă subiectele de examen sunt imprevizibile oricum. Așa am pățit la proba scrisă de la română la Bac: eram doxă de carte, știam la perfecție acțiunea oricărui roman, știam poezii, știam teorie, curente, orientări, biografii de autori, știam 99% din ce trebuia știut. Am avut o profesoară extraordinară care ne-a inspirat să iubim literatura română iar discuțiile noastre în clasă la orele ei meritau înregistrate și publicate apoi fiindcă mai toți colegii eram pasionați de lectură și critică literară! ? Tii, ce dor mi s-a făcut de liceu și colegi chiar acum când scriu! ? Miss you, guys! Nici nu cred că a mai avut Liceul de Artă așa generație de cititori după plecarea noastră, oricât de lipsit de modestie ar suna! Băieții citeau filosofie pe sub bănci în timpul fiecărei ore și în pauze adesea discutam despre ce titluri de Balzac să mai căutăm! Vai, ce tocilari am fost!?? Revenind la Bac, am trecut cu profesoara prin tot ce era major de știut, eram siguri de reușită. Și ce să vezi: a picat tradiționalismul deceniului trei din secolul XX. Scrie dacă îți amintești ceva! ? E clar că nici pe departe nu am luat nota pe care mi-aș fi dorit-o la română și am rămas cu fixul că niciodată să nu speri că subiectul de la examen va fi cel așteptat. Se va întâmpla să fie chiar ceva nesemnificativ, peste care treci în diagonală și nu-i dai mare importanță!

Anul acesta pentru definitivat am avut doar trei (trei!!?) zile la dispoziție să învăț ceva! Și asta fiindcă a avut cine să mai stea cu copiii mei în acest timp, fără însă să beneficiez de liniște deplină fiindcă la 5-10 minute tot auzeam câte un “maaaamiii, unde ești?”, “maaaaammii, vreau apă!”, “maaaaami, ajută-mă să…!” Deci, da, învață mami! ? Și am avut permanent un feeling că va pica la examen ceva din muzica românească a ultimului secol așa că am marșat oarecum pe asta, in detrimentul restului de istorie. Cel mai puțin am citit romantismul muzical. Și ce să vezi? La deschiderea plicului cu subiecte, m-am pomenit fix în fața unei specii a romantismului – poemul simfonic! ? Ce bine însă că nu e niciodată de plecat la drum fără Dumnezeu, care dă știință mai multă decât crezi tu că ai și scrie El cu mâna ta pagini întregi chiar și când tu ești în pragul colapsului (am aceasta experiență uimitoare la primul meu examen de titularizare, o voi povesti altădată) dar mai ales îi dă omului veșnic stresat acea liniște lăuntrică pe care nu spera s-o mai întâlnească vreodată!…

Pentru că, da, liniștea aceasta e cireașa mea de pe tort în toată această experiență. Eu, emoția întruchipată, stomacul strâns și pasărea de noapte înainte de ziua examenului, am dormit buștean cu o noapte înainte, culcată odată cu copiii! ? Eu, emoția întruchipată, stomacul strâns și pasărea de noapte înainte de ziua examenului, m-am trezit cu mare greu la sunetul alarmei de pe telefon, ca să ma îmbrac și să plec! ? Eu, emoția întruchipată, stomacul strâns și pasărea de noapte înainte de ziua examenului, am șofat liniștită în drumul spre centrul de examinare, am găsit loc de parcare chiar în fața clădirii (!!!?), am trecut senină de zecile de candidați care stăteau la cozi să intre și am derulat cu cea-mai-mare-liniște-posibilă toate etapele premergătoare examenului! Eu, omul neliniștii interioare, monumentul de stres!! A fost pe cât de uimitor pentru mine, pe atât de dulce și încurajator fiindcă am știut că Dumnezeu veghează și El tocmai îmi răspundea rugăciunilor în timp real! Oh, cât mă rugasem pentru această liniște!…

Acum știu că se poate parcurge un eveniment stresant cu o liniște deplină fiindcă există un Domn al sufletelor care ascultă! Abia le aștept pe următoarele ca să experimentez din nou această călăuzire! ??

P.S după examen am primit telefoane și mesaje despre cum a fost și ce notă iau. Am avut mai degrabă sentimentul că puteam scrie mai complet decât am scris decât că voi lua notă bună. Cu atât mai mult cu cât știam curentul romantic fiindcă îmi plăcuse în facultate și nu pentru că am avut timp suficient să-l citesc pentru examen. În ziua rezultatelor însă am avut bucuria să constat că luasem cea mai mare notă de până atunci! Deci, da, liniștea de care am vorbit venea ea de Undeva…

Se simte forfotă de primăvară iar eu mă simt cuprinsă de un chef grozav de curățenie, redecorare, reînnoire a garderobei, mobilei, a tot ce ține de mediul proxim. ? Și anul acesta e special fiindcă, din motive foarte obiective, nu are rost să îmi duc aceste porniri la bun sfârșit încă, până nu o voi putea face fix atunci și unde trebuie! Știu că vorbesc în pilde? dar este o vorbă românească: “nu spune hop! până nu sari gardul”. Deci, aștept cu sufletul la gură zilele de curățenie și decorare și tot restul fiindcă nu mai e mult până vin și ele…

Între timp, mă bucur de activitățile cu cei mici ai mei, care simt și ei bucuria soarelui mai prietenos și ar sta toată ziua numai pe-afară cu bicicleta, mingi, role, orice, doar să nu mai vadă interiorul casei! ? Presimt că ne așteaptă o primăvară specială din multe puncte de vedere și luăm fiecare zi pe rând, savurând-o la maxim și bucurându-ne de fiecare lucru noi întâmplat sau provocat de noi să se întâmple! ? Abia așteptăm verdele proaspăt al copacilor și câmpiilor, izbucnirea colorată și înmiresmată a naturii, forfota de viață nouă a acestui an! Deja ne-am făcut o mulțime de planuri de activități outdoor și stam ca pe jar să ne bucurăm de ele!

Vine, vine primăvara iar noi parcă o și vedem pășind cu finețe de prințesă pe meleagurile noastre, presărând în jur flori și stele din coșul ei fermecat, praf magic de entuziasm și hărnicie pentru oameni și celelalte viețuitoare…☀️?? Este anotimpul cel mai iubit și așteptat dintre toate!

Vino, primăvară dragă! De data aceasta aducându-ne și bucurii și trăiri de mult timp așteptate! ? Vino și nu mai pleca vreodată!

E-o liniște atât de caldă

În casa unde odinioară alergam desculță

Cu sufletul și zâmbetul neatașate

De bătaia vreunui orologiu

Necruțător.

E-o pace atât de adâncă

În zilele ce-ar trebui să treacă

Purtând ascunse tainice nostalgii

De albă nea, copilărie, miros de cetină

Și oameni dragi

Și mult mai tineri…

Aici e bine

Azi

Acum

Când clipa-i respirată prin toți porii.

Când universul se frământă

Și se face ghem

Ca să-l ascund, ghidușă, într-un loc

Știut numai de mine,

Să nu-l găsească nimeni.

Și să număr:

O decadă, două, trei

Un pui, doi, trei – ai mei.

Cine nu e gata, nici să nu-l mai caute!

Este aici, pentru vecie:

În locul acesta liniștit

Și cald

Și pașnic.

Ce nu va fi împărțit cu nimeni,

Niciodată.

Sunt un profesor foarte înțelegător. Cel puțin așa îmi place mie să cred și feedback-urile elevilor mei cam spre concluzia asta m-au direcționat. Tocmai de aia am încercat să fiu cât se poate de suportivă cu ei în perioada aceasta de școală on-line, dificilă pentru toată lumea – profesori, elevi sau părinți! Înțeleg faptul că unii se descurcă mai greu să se conecteze la ore din cauza semnalului slab la internet sau a device-urilor mai învechite și stau cu mâna pe pix la fiecare oră ca să motivez orice absență a întârziaților care intră la minute bune după strigarea catalogului, bolborosind varii motive pentru alăturarea tardivă la echipa conectaților la lecție. Și dacă deja m-am obișnuit cu faptul că pot fi intreruptă din predare de fiecare dată când apare câte un elev întârziat care ține neapărat să spună un apăsat “Bună ziiiiiiua! Mă iertați că am întârziat!” în loc să se alăture discret și să se bucure că profa nu-l dojenește (oricum, ca să intre, are nevoie de acceptul profesorului, deci este clar că prezența lui la oră va fi neapărat remarcată), zilele trecute chiar mi-a ajuns în final cuțitul la os atunci când am pus, spontan, întrebări din lecția de zi.

Nu înțeleg de ce, dar există un soi de trend acum ca elevii să stea întreaga oră cu camera video închisă. Și, practic, profesorul predă sau își organizează activitățile față-n față cu 2-3 elevi, cam aceeași de fiecare dată, care binevoiesc să facă și dovada faptului că școala on-line înseamnă și să FII VĂZUT că STAI la oră. Restul își închid camerele și microfoanele, cu gând că dacă au dat join linkului trimis de profesor, sunt considerați prezenți și activi. Ei bine, la lecția de care povestesc am avut o minunată discuție despre marele Johann Sebastian Bach, despre geniul său, despre viața sa și credința sa nețărmuită în divinitate. Le-am arătat elevilor unul dintre instrumentele preferate de Bach, le-am pus audiții, cu vreo 2-3 elevi am interacționat exemplar și, fiindcă le observam mimica feței, mă încânta în mod tainic interesul pe care li-l observam. Erau minute bune de când toată discuția se concentrase în jurul numelui marelui compozitor, repetat de nenumarate ori până atunci. Și, totuși, îmi vine ideea de care nici acum nu m-am decis dacă să-mi pară rău sau bine, de a-i intreba, nominal, pe elevii de pe ecran cărora nu le vedeam fața (fiind cu camerele închise) care este numele compozitorului despre care tooooot discutaserăm în ultimile minute. Ghici, ciupercă, ce-i? Stupoare. Nimeni, nimic! M-am panicat! “Păi, măi copii, discutăm aici de 20 de minute despre omul acesta! Cum se numește el?”

Numesc un elev să-mi răspundă. Apoi altul. Liniște de mormânt! O domnișoară m-a întrebat chiar și “care era, again, întrebarea?!”…

Cei prezenți cu mine, cu care am interacționat pe parcursul orei de până atunci și care aveau camerele pornite, erau cu degetele ridicate, zâmbeau. Numesc, la rând, vreo jumătate dintre elevii clasei, poate-poate vreunul știe să răspundă și să scăpăm odată cu toții de penibilul situației. Unii nici nu și-au deschis microfoanele, foarte posibil că nici nu se aflau prin preajmă. Îmi exploda inima în piept, dar nu atât de frustrare cât de tristețe. Mă gândeam la ce ar trebui să fie educația și la ce este ea acum. Parcă am comprimat jumatate de secol de bun-simț într-o singură secundă și mi-a părut rău că nu am eu parte de ea, nici la orele mele. Păi să mai fiu eu de acum profesor cool și de treabă? Să am o clasă de 25 de elevi și să vorbesc doar pentru câțiva de-i numeri pe degetele unei mâini, cei pe care-i și văd că mă ascultă? Teoretic, elevii sunt în grija profesorului la a cărui oră participă în acel moment. Ești văzut, profesorul răspunde pentru tine. Dacă e zi de școală și tu ești implicat într-un accident, să zicem, (feriți să fie toți vreodată!) iar în catalog nu ai absență pentru acea oră, profesorul răspunde. Unde era elevul? Cum pot eu să răspund pentru niște elevi pe care nu îi văd deloc în timpul orei mele?

…le-am urat să fie serioși, să muncească din greu, să învețe carte multă și poate chiar să devină profesori buni, dedicați, eventual cool și înțelegători, că asta se caută. Și să predea on-line, în fața unui ecran negru, gol. Și, poate, doar poate, vor învăța în al doisprezecelea ceas ce ar fi trebuit să însemne cândva respectul și bunul-simț…

Citeam nu demult că la şase ani copilul e gata să se despartă de prima copilărie. Acum începe vremea basmelor, a proverbelor, a zicătorilor, a jocurilor de cuvinte dezlănţuite cu libertatea
celui care ştie deja să le stăpânească.

Copilul nostru blond și bun visează vulcani și planete, vede stele acolo unde noi vedem ceață și aude ritmuri compuse în muzici simple. Are acum 6 ani și un simț ascuțit al dreptății, încât chiar și noi, părinții, suntem permanent sub vigilența lui justițiară. Dacă ne abatem chiar și-un milimetru de la vreun principiu despre care el învățat că este just, ne apostrofează cu argumente. În casa noastră, deci, este împărăția dreptății, a imparțialității și a echilibrului, supravegheate cu exigență de Eric. El arbitrează interacțiunile între membrii familiei, toți trebuie să primească și să ofere cât li se cuvine. Nu mai mult, nici mai puțin. Pentru el viața încă nu are tente de gri…

Îi plac cifrele, în detrimentul literelor. Mă temeam că nu va iubi literatura, devreme ce nu se găbește cu buchisitul cuvintelor însă din primele luni de viață putea sta minute-n șir, nenumărate, să asculte poveștile ce i le citeam în orice oră din zi sau noapte. Și mi-a zis că într-o zi va scrie cărți despre planete, imediat ce reușește să ajungă în Cosmos. Nu înțelege încă de ce nu ne grăbim prea tare să-i cumpărăm bilet pentru rachetă, chiar dacă i-am explicat în fel și chip. Doar cât de scump poate să fie? Pai Dumnezeu, când Îi cerem, nu ne dă El orice lucru? 🙂

Are o ambiție care îl copleșește uneori și pe el însuși. Își dorește să fie câștigător ca să primească zâmbete și să știe că el le-a produs. Îmi amintesc câtă muncă am depus noi, părinții, să-l învățăm că este ok să și pierzi uneori, că nu-i deloc o tragedie să ieși pe locul doi câteodată. I-a fost greu să accepte regula aceasta a jocului și a scăldat în lacrimi multe tricouri, supărat că n-a câștigat el. Dar acum înțelege mai bine lucrurile și a învățat că nu e totul despre rezultat, ci despre procesul pe care îl parcurge. Am învățat și noi lecții importante odată cu el, vulnerabilizându-ne ca să îi putem descifra părți din caracterul pe care ar trebui să-l dețină și din viitorul său de adult.

El este copilul familiei care chiar a trăit acasă, alături de noi în permanență, primii săi șase ani.
Paşii celor şase ani de-acasă sunt, aşadar, o cale cum nu se poate mai potrivită de ajuns cu bine la şcoală.

Căci da, copilul nostru va merge în curând la școală și va crește tot mai mult în statură și cunoaștere și va fi tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Iar sufletul nostru îl va contempla și va mulțumi fără incetare pentru el Aceluia care face orice lucru frumos la vremea lui și care a pregătit o misiune extraordinară pentru copilul nostru blond și bun.

…Totul a început cu un episod de febră la bebelușa noastră. Ne-am stresat, desigur, fiindcă era prima ei febră de când se născuse. Și, până să vedem încotro se îndreaptă lucrurile (putea fi o simplă viroză, putea fi de la dințișorii care tocmai i se iveau), am decis că e mai bine să rămânem acasă. Era început de weekend iar invitația la masă primită pentru acel Sabat a fost onorată doar copiii mai mari – Eric și Maisha – care erau perfect în regulă și nu avuseseră nimic până atunci. În acel moment nici nu bănuiam măcar că în următoarele 5 zile, fiecare membru al familiei noastre, pe rând, tot la 24 de ore, avea să experimenteze simptomele perfidei boli a secolului.

Dacă la copii Covid 19 a însemnat câte un episod mai lung sau mai scurt de febră, dar care ne-a ținut pe noi părinții cu simțurile încordate la maximum, pentru noi adulții a fost mai mult de atât! ? După ce febra ne-a toropit complet, au început frisoanele, durerea puternică de cap, tusea, greața și dezorientarea. Mergeam spre ceva și mă opream secunde bune să mă gândesc încotro și de ce m-am pornit. Abia mă țineam pe picioare, ca și cum cineva cu o bâtă mă lovise pe fiecare centimetru de corp. Prima noapte cu febră mi s-a părut lungă cât un veac, nici 3 plăpumi nu-mi erau suficiente ca să mă încălzesc, tremuram din tot corpul și, deși nu reușeam să adorm decât în intervale scurte, mă trezeam îngrozită de coșmaruri și mă zbuciumam încontinuu. Mă rugam la Dumnezeu să treacă mai repede, să-mi mai scadă febra, să văd măcar lumina următoarei zile. Sergiu a fost un pic mai puternic, el a sperat că va scăpa fiindcă deja de vreo 3 zile avea, neobosit, grijă de mine și de fetițe și totuși scăpase de simptome. Iar în momentul în care a simțit și el că ceva nu e ok, s-a tratat din prima clipă și astfel măcar i-au trecut nopțile fără crize și coșmaruri, cum am pățit eu. Dar a fost și pentru mine și pentru copii greu să-l vedem apoi câteva zile complet doborât și pe el, parcă îmbătrânise cu vreo 20 de ani… ? Apoi, la cinci zile de la febra micuței noastre, a căzut și Eric, ultimul viteaz în lupta cu virusul. Cel mai puternic dintre noi toți, mai ales că a scăpat doar cu o febră. N-a fost simplu, însă, pentru nimeni!

Pierderea mirosului și a gustului a fost cea mai “ușoară” dintre toate “pierderile” la îmbolnăvirea noastră cu Covid. Am mâncat doar de foame și fiindcă eram conștienți că trebuie să ne hrănim ca să putem trece prin boală. Dar a fost ciudat sentimentul de a nu simți deloc gust și miros, cred că și copiii l-au experimentat. Din fericire, se pare că toți și-au revenit acum complet, în afară de mine. Eu încă nu disting complet arome și mirosuri. Ideea e că suntem bine, am trecut cu toții uniți prin boala secolului și Dumnezeu ne-a redat sănătatea și puterea. Abia astăzi însă, în a 16-a zi de la primul simptom de Covid apărut în casa noastră, am mintea destul de limpede ca să scriu.

Și fac asta în mod special pentru că am acum legitimitatea, ca una trecută prin boală alături de soțul meu și toți cei trei copii, de a vă spune tuturor că, indiferent ce se vorbește și se postează și ce se mai inventează în mass-media, covid 19 NU ESTE doar o simplă GRIPĂ! Am mai avut gripe și viroze, chiar cu pierderea gustului și mirosului (nu mai departe de iarna trecută) dar așa cum ne-a doborât acest virus, mai ales pe toți 5 odată, nu am crezut că ar putea fi posibil.

Deși cred că este doar o simplă chestiune de timp până se va îmbolnăvi toată lumea, este totuși important să protejăm din răsputeri pe cei din jur, cum putem și credem noi mai bine. Fiindcă frustrarea cea mai mare nu e aceea de a conșientiza că te-ai infectat ci aceea că e posibil ca tu să fi infectat pe alții! Noi am stat cu inima cât un purice în zilele când am conștientizat că suntem virusați, din fericire s-au testat majoritatea celor cu care am avut contact și toți au fost bine. Ne rugăm în continuare pentru cei care experimentează acum boala, mai ales pentru cei mai în vârstă cărora le poate fi fatală!

Nu e de glumă cu Covid! Spre sănătatea voastră, oameni dragi, nu tratați cu superficialitate niciun simptom, oricat de vag vi s-ar părea că e de “viroză”! Trăim vremuri în care realitatea bate filmul!

Mai devreme sau mai târziu ne vom îmbolnăvi toți, important este să fim cu inima veselă, să nu plecăm urechea la teoriile conspirației și să avem un stil de viață sănătos, dar cu mini-farmacia pregătită și cămara plină fiindcă nu știm când vom experimenta îmbrățișarea pandemică și vom deveni un simplu număr într-o tristă statistică.

De când s-a adăugat o micuță veselie la familia noastră, toată casa e permanent în mișcare! La propriu! Toate sunt pe repede-înainte, când dorm unii nu dorm alții, când unii vor joacă alții au nevoie de liniște și de multe ori mă gândesc că ce bine mi-ar prinde dacă s-ar mai adăuga câteva ore la cele 24 ale unei zile, ca să mă pot încadra cât de cât cu toate…

Îi am, îi țin în brațe, îi simt și mă bucur de ei cu fiecare particică din suflet, știind că timpul trece și clipa dragă de acum se scurge-ntr-o clepsidră ce le adună pe toate și le-mbogățește și le sporește, până când Cineva o va întoarce ca să toarne din nou în sufletul meu aceleași bucurii și tristeți, într-o etapă diferită a vieții…

Sunt bogată. Cel mai mult mă simt așa când aud chiuitul lor jucăuș sau când e prea liniște și simt puternic că doi ochișori negri ca mura mă privesc cu ghidușie, anunțând în taină că în clipa următoare va urma o mică boroboață. Încerc să nici nu respir ca să pot savura sentimentul pe care îl am când văd în ultima secundă dispărând după ușă un funduleț și două piciorușe pufoase, în mers de cățel, iar în clipa următoare răsărind o mutră veselă, pictată din cap până-n picioare cu pământ din ghiveciul de flori.

Iubesc fiecare năsuc mic, obrăjor, guriță și căpșor isteț. Copilăresc și eu din nou odată cu ei. Este un privilegiu minunat!

Din nou odihnă pentru suflet și trup. Căci cum ar fi rezistat omul fără această binecuvântată pauză săptămânală, pe care Însuși Creatorul i-a oferit-o ca exemplu și apoi cadou din veșnicie spre veșnicie?

…nu știu de ce, dar tot ce am în minte acum sunt versurile unui cântec, care mi s-au pus pe repeat fără oprire:

“O, nespusă bucurie/ Cum să-ncapi în bietu-mi piept?/ Căci voi moșteni odată/ Mult mai mult decât aștept!”

O, nespusă bucurie: fă-ți cuib în sufletu-mi și nu mai pleca vreodată! Cu liniștea ta, cu tot!

Săptămâna aceasta am pășit într-un nou an mult mai festiv decât în ultimii alți câțiva pentru că familia a pus la cale o sărbătorire cu tot tacâmul. Și fiind momentan în locul unde nicio grijă din lume nu m-ajunge – adică acasă la părinții mei – și fiindcă cei trei pui ai mei au și activități care nu mă implică non-stop doar pe mine, am avut răgazul să mă gândesc din nou la o seară tristă de vineri, de acum vreo 13 ani în urmă, când simțisem pentru prima dată că Dumnezeu mă părăsise. Eram un copil timid pierdut într-un oraș mare, la sute de kilometri de familie, care își văzuse cu câteva ore înainte drumul imaginar al vieții cu macazul schimbat brusc. Mi-amintesc atât de limpede cum, în acea vineri seara, nu am îndrăznit să pășesc în interiorul bisericii de pe strada Moților nr.47, ci am rămas pe hol, înfrigurată și singură. Iar în difuzor, îl auzeam ca de departe pe omul special de la amvon cum țesea predica în jurul textului din cartea a doua a Cronicilor, capitolul 25 cu versetul 9, ultima parte: “Domnul poate să îți dea mult mai mult decât atât!…”

Mi-amintesc cum am plâns mocnit și mi-amintesc de un telefon de încurajare primit a doua zi. Mi-amintesc cum mă urmărea permanent și obsesiv gândul că predica din acea seară fusese exact pentru mine. Simțeam profund că Dumnezeu vorbise cu mine, îmi transmisese într-un mod atât de clar și tangibil un mesaj extraordinar pe care totuși nu aveam curajul să îl cred, să îl sper, să îl accept. Ce puteam să primesc mai mult, atunci când mă aflam în bezna lumii din punct de vedere sufletesc? Ce pretenții să-mi permit față de El, care stăvilise atât de categoric aspirațiile mele de până atunci?…

Nu am timpul necesar ca să scriu tot ce cuprinde povestea începută chiar din acea vineri seară a verii anului 2007… Toate s-au derulat frumos și firesc spre ceea ce TREBUIA DE LA ÎNCEPUT SĂ FIE! Doar Dumnezeu, care vede în ansamblu toată axa timpului, putea să știe că viața mea urma să fie specială, cu condiția să accept ca El să fie Cel care mută macazurile și croiește destinele!

Astăzi Îi sunt atât de recunoscătoare pentru tot și toate! El a promis “mult mai mult” decât îmi dorisem eu – limitată și neștiutoare, poate și necredincioasă. Promisiunea aceasta, că “Domnul poate să îmi dea mult mai mult decât atât” mă însoțește permanent și mă va însoți mereu, știu! Și nu este pentru că îmi doresc asta sau I-am cerut eu sau m-am gândit vreodată să-I cer, ci pentru că El așa mi-a promis, când eu eram cel mai puțin dispusă să-L ascult!

32 m-a găsit cu mult mai multe decât mi-am imaginat vreodată că voi avea! Și nu am suflet și genunchi vrednici să-i mulțumesc, câte zile voi avea! Și încă simt că bunătățile Sale nu s-au sfârșit!

Te laud, Tată, pentru că urechile mele au fost surde și Tu m-ai făcut să Te aud! Te laud pentru promisiunile Tale împlinite!

Am pomenit în treacăt de o mică poftă, zilele trecute. Culori, arome…ah, de n-ar afla copiii! Și de le-ar fi somn devreme să pot savura un dulce, așa cum nu am făcut-o demult!…

Am pomenit in treacăt de o mică poftă, zilele trecute. Iar el a găsit momentul de negăsit vreodată, când, după “noapte bună”, să-mi strecoare cu subînțeles un mic pachețel prețios!

Surprizăăă! Cele mai colorate și adevărate macarons, ambalate perfect în dragostea lui! ❤️ Simplu, fără cuvinte!

Pe 29 iunie 2010, exact la ora la care eu scriu acum (06:45) telefonul meu suna cu insistență. Cu o zi înainte îmi susținusem prima lucrare de licență, o zi plină de consum emoțional și fizic ca de fiecare dată când ești la prima experiență de acest gen ca student, iar somnul de la ora 6 a doua zi era cel mai adânc și cel mai dorit posibil. Am deschis ochii și am verificat ecranul. Tata. “De ce mă sună tata la ora asta, doar știe ce zi am avut ieri”, mă necăjesc eu. Răspund. “Iulia, știi unde suntem noi acum?” intră direct glasul tatei. “Unde?” întreb zăpăcită de somn. “Suntem pe podul pasarelă de la Dornești, ne uităm cum înoată în apă casele din sat.”

Mă ridic în capul oaselor. Nu pricep nimic. “Cum adică înoată?” “Păi”, zice tata, “aseară a venit dintr-o dată o viitură puternică și acum toate casele de pe valea de lângă gară sunt inundate. La noi e apă mare în casă, stăm aici un timp ca să mai scadă, să putem intra apoi în curte ca să vedem ce pagube avem!”

Mi se pare că încă dorm și visez. Nu-mi cred urechilor. “Tata, hai te rog, nu vreau să faci glume la ora asta” zic, deși în glasul lui nu am simțit nici urmă de nesinceritate, dimpotrivă, glasul acela nu i l-am mai auzit tatei niciodată până atunci… În clipa următoare, o aud la telefon pe mama “Fetiță, te rog să stai acolo unde ești, nu veni acasă decât atunci când o să-ți spunem noi! Nu are rost, aici nu cred că mai ai deocamdată nimic, apa a fost până la jumătatea geamurilor din casă! Tu stai liniștită, acolo ești bine! Noi cerem putere de la Dumnezeu, poate apele se retrag și diseară putem încerca să intrăm în casă să vedem ce e de făcut iar când vei putea să vii și tu acasă, te chemăm noi. Ne e dor de tine dar trebuie să mai stai un timp la Cluj”

A fost greu să procesez din scurt ce aflasem în 30 de secunde. Satul meu sub ape. Casa mea sub ape. Părinții mei sănătoși dar speriați, mă sună să-mi spună ce s-a întâmplat și să mă țină la adăpost până…cât o fi nevoie ca să am unde să vin. Că “acasă” nu mai era…

Doar vreo 2-3 zile am rezistat la Cluj, ca un leu în cușcă, timp în care am dat telefoane pe la prieteni să le spun ce s-a întâmplat și să-i rog să vină în ajutor. A fost prima dată când am avut curajul să fac așa ceva. Părinții, fratele meu, toți cunoscuții de pe valea gării aveau casele inundate și erau speriați. Și am cerut ajutor, pentru ei, pentru toți, altceva nu știam ce să fac de la 400 km distanță. Știu că i-am spus mamei că vin, orice-ar fi, și să mă aștepte la gara din Suceava. De acolo mai aveam 40 km până acasă. Îmi amintesc că am intrat pe strada noastră când răsărea soarele. Tanti Aurica, vecina de vis-a-vis, statea stană de piatră în mijlocul drumului, în fața casei ei plină de mâl murdar, cu ochii pierduți și îngăimând continuu, fără să mai reacționeze la vreun stimul “Doamne, de ce? De ce, Doamne? Eu sunt bătrână, n-o mai pot lua de la capăt…eu…nu mai pot…” Am îmbrățișat-o. Nu aveam cuvinte de încurajare…

Casa noastră arăta mai rău ca după război. Nimic nu mai era la locul său, mâlul negru acoperea pereții până aproape la jumătatea înălțimii ei, iar în spate, unde aveam găinile, se vedea clar că apa crescuse cât statura unui om. Am toate pozele de atunci pe laptop dar mi-e frică să ma uit la ele.

Toată strada era cufundată în liniște completă. Oamenii, încă șocați, continuau de 3 zile să intre prin case să-și vadă și evalueze pagubele. De muncit încă nu se putea, pe ici-colo, prin case, încă mai băltea apa.

Povesteau cei mai în vârstă că din moși-strămoși nimeni nu mai pomenise așa ceva la Dornești. Zona nu s-a mai confruntat cu inundații. Râul Suceava a stat cuminte mereu în albia lui și nici de data aceasta râul nu fusese de vină, ci un pârâiaș subțire, care vara aproape seca de la secetă, plus vecinii din Ucraina care, speriați să nu pățească vreo nenorocire, au dat drumul la baraj iar apele s-au revărsat peste primele așezări întâlnite în cale. Mă uitam la dezastrul produs și mă gândeam în momentele alea că eu nu aș mai avea putere să o iau de la capăt! Era prea mult. Apa murdară ridicase podele, paturi, electrocasnicele erau aruncate sau sfărâmate în bucăți, plutiseră prin zonă și rămăseseră te-miri-pe-unde după ce se restrăsese apa. Apa mâncase atât de mult din pereții casei noastre încât din camera mea se vedea bine de tot în drum, fiindcă tencuiala căzuse și lutul îmbibat cu apă se risipise ca nisipul în mâinile unui copil. Dulapurile erau răsturnate iar hainele murdare de mâl erau amestecate printre picioare se scaune și mese, fotolii cu susul în jos, pături și perne înmâlite…

Au fost zile de jale, cutremur și lacrimi. Oamenii se simțeau secați complet de puterea de a o mai lua vreodată de la capăt cu gospodăria, erau zile fără speranță, privind fiecare la păpădul lăsat de apă în curți și case. Nu avea nimeni curajul să se încurajeze pe el însuși, dară-mi-te pe vreun vecin.

Apoi, cumva, a revenit vlaga în corpuri și minți. Dumnezeu, care dă voința și înfăptuirea, a pus furnicarul în mișcare. Cam la o săptămână a venit armata cu camioane mari iar oamenii au început să încarce tot ce era de aruncat, pentru a degaja casele în scopul reconstrucției. Au plecat zeci și zeci de camioane încărcate cu tot ce oamenii agonisiseră sau construiseră într-o viață. Au început să apară curând echipe de voluntari din țară ca să dea o mână de ajutor. Și astăzi mă încearcă sentimente speciale de recunoștință sinceră pentru prietenii mei dragi de la Maramureș care au fost primii sosiți în satul nostru, cu lopeți și unelte aduse de ei, tocmai de peste munți, ca să muncească apoi zi-lumină prin curți și case, cu o hărnicie care i-a uimit pe toții locuitorii de acolo! Apoi au venit alți prieteni, și ei stundeți la Cluj, tineri de nădejde pe care îi voi prețui la fel – o viață întreagă și dincolo de ea, în veșnicii! Nu știu dacă le-am mulțumit vreodată îndeajuns dar știu că Dumnezeu a făcut deja (sunt 10 ani de-atunci) sau va face ca răspătirile Sale să fie depline în viețile lor!

Săptămâni la rând au tot venit grupuri de voluntari, majoritatea adventiști, care au ajutat oamenii la curățenie și reconstrucție și care au muncit înglodați în noroi, de dimineața până noaptea, cot la cot cu toată lumea. A venit și un grup de călugări de la Putna – la fel – harnici și binevoitori, care, cu sutana suflecată, lucrau și ei zi-lumină! Oameni din toată țara au trimis alimente, haine, tot felul de produse necesare traiului de zi cu zi. Se mirau dorneștenii, ne miram și ne bucuram cu toții de cât ajutor venea spre satul nostru din atâtea părți și de la atâția necunoscuți. Cineva de la Mureș a trimis un tir uriaș cu baxuri de apă, mâncare și haine, de nu se gândea nimeni că acel tir ar putea vreodată încăpea printre casele noastre. Alt om minunat de printr-o localitate maramureșeană, patron de brutărie, a plecat de cu noapte de acasă ca să aducă la noi un microbuz întreg cu pâine proaspătă, apă și conserve!

Încet, dorneștenii afectați de ape au început să schimbe reproșurile adresate Cerului în mulțumiri. Niciodată până atunci, locuitorii comunei din zona aceea uitată de lume, de la granița țării cu Ucraina, nu s-au simțit așa de valoroși și iubiți! Niciodată nu li s-a mai dat atât de multă atenție și ajutor, niciodată unii dintre ei nu au avut parte de atâtea cuvinte de încurajare din partea vreunui străin.

Anii care au trecut au mai așternut uitare peste seara fatidică a lui 28 iunie 2010 dar astăzi oamenii știu că fac parte dintr-un Plan mai mare decât pot înțelege și știu că, atunci când credința abia mai pâlpâie, există un Dumnezeu care îngăduie ca apele să-ți ia tot ce ai, ca să-ți arate că încă ești viu și încă mai poți și că El este Acela care are nevoie să ieși din latență și să-L privești din nou în ochi, să vrei să te lupți cu El din toate puterile tale, asemenea lui Iacov ca să te declari învins dar…convins! De convingerea aceasta are nevoie Dumnezeu. Doar pe baza acestei convingeri te poate lua înapoi Acasă și nu pe agățarea vremelnică și periculoasă de bunuri materiale!

10 ani de la ziua care a dus un sat întreg de la disperare la speranță, de la lâncezire la credință. Oamenii adorm dar Dumnezeu știe să-i trezească atunci când vrea să le spună că-i iubește și-i vrea pentru El!

În curând, pentru mine vor fi și 10 ani de când un anume voluntar iubitor de muzică a călcat pentru prima dată în satul meu inundat. Dar asta este o altă poveste, pentru o ediție viitoare…

Mă pierd complet pe mine însămi când mă uit la ei, la fețișoarele lor candide, la ochișorii lor sinceri și buni – uneori mirați, alteori întrebători, uneori ghiduși, alteori cu o veselie care te scoate din orice altă stare și mă întreb cum aș putea oare să-i păstrez veșnic așa cum sunt acum, să-i îngheț permanent într-un tablou viu, unde fiecare dintre ei să continue să vorbească și să acționeze cu drăgălășenia vârstei de-acum…

Știu că fiecare etapă are frumusețea ei, deja am experimentat o părticică cu Eric, care are deja 5 ani și jumătate iar prividu-i pozele sau filmulețele de acum chiar și câteva luni în urmă parcă nu-mi vine să cred ce mult a crescut, ce achiziții a mai făcut, și-mi dau seama că, în definitiv, ce dureros de repede trece timpul! Ce minunat este să-ți vezi micuții crescând cu tine, lângă tine și complet dependenți de căldura ta trupească și sufletească! Mă simt atât de privilegiată să-i am, să-i pot iubi așa cum îi iubesc, să-i pot umple de pupici oricând am poftă, să mă cufund în obrăjorii pufoși și fini ai fiecăruia dintre ei și, mai ales, să simt că treaba asta le place și că gesturile mele sunt primite, dorite și răsplătite cu atâtea alte bucurii nebănuite – de la mângâieri de mânuțe mici, pupici primiți în păr spontan (mami, mi-e drag de tine și ți-am dat un pupic❤️), alintări verbale, până la surprize organizate de ei sau “activități de adulți” făcute impecabil, cu care vin să se laude. ?

Și apoi o mai aud și pe Maisha spunându-i surioarei “stai liniștită, că mămica ta e lângă tine. Nu trebuie să plângi!” ? Sunt mămică, sunt a lor și ei ai mei, suntem unii pentru alții aici, acum și pentru totdeauna. Învăț zilnic să iubesc infinit mai mult decât ieri și să simt asta visceral, ca un străfulgerat permanent prin toată ființa mea.

Mă topesc!

Eu și Sergiu suntem la finalul tuturor erelor glaciare cu ei, la noi copiii sunt soarele care topește orice oboseală, orice neputință, orice zbucium. Suntem topiți complet și am o bănuială că topiți o să rămânem pentru veșnicie fiindca ei ai noștri vor fi veșnic, ca degetul lui Dumnezeu pe cele două table ale Legii! Acum înțelegem așa de bine de ce Dumnezeu are un Fiu. Dragostea aceasta este unică și nepiratabilă.

Vineri este ziua noastră de pregătire pentru sâmbătă, pentru că sâmbăta reprezintă un timp special, în care ne bucurăm de tot ce a creat Dumnezeu pentru noi și vorbim despre El și cu El, fiecare în felul lui, după cât de multă dumnezeire are în suflet.

Așadar, astăzi am lucrat prin casă ca de obicei, doar că de ceva vreme copiii se oferă să facă și ei parte din ritualul acesta de pregătire iar eu sunt tare fericită! ? De pildă, azi și-au făcut ei singuri curățenie lună în cameră, au pus fiecare carte și fiecare creion colorat exact la locul său, au aranjat paturile și biblioteca să arate ordonat. Apoi m-au luat de mână să merg să-mi arate cu mândrie hărnicia lor și să mă bucur. (Maisha nu s-a putut, desigur, abține: “mami, nu-mi dai un premio?” ?) I-am apreciat și le-am mulțumit dar am știut că ei își luaseră deja “premiol” în clipa când mi-au sorbit cu mare satisfacție copilărească lumina din privire atunci când am intrat în camera ordonată de ei… “Mami, dar Dumnezeu nu primește tort dacă mâine e ziua Lui?”, “mami, dar și Dumnezeu a obosit când a creat lumea și a stat o zi să se odihnească?”, “Dar când o să mergem în cer (nu e cu dacă, e cu sigur!?) o să fie Sabat?” …și încă o droaie de altele asemenea! Un lucru l-am luat în serios mereu în ceea ce privește raportarea noastră, ca părinți, la copiii noștri: când este despre Dumnezeu nu încap glume sau jumătăți de explicații. Atât cât pot să înțeleagă cei mici pentru vârsta lor, ei trebuie să știe iar noi avem minunata sarcină de a le povesti și explica. Nici noi nu avem pretenția că le știm pe toate dar ne dorim ca ai noștri copii să vadă faptul că Îl cunoaștem și Îl prețuim pe Tatăl nostru, că ne punem toate planurile și gândurile în fața Lui, zilnic. I-am învățat ca în rugăciune mai întâi să mulțumească, apoi să ceară. Sau doar să mulțumească. Atât. E cel mai simplu mod de a te împrieteni pe veci cu cineva – mulțumindu-I sincer și simplu, din toată inima. ❤️

A apus soarele și Sabatul acesta va fi unul de mulțumire. Pentru băiețelul meu, cu liniștea din el care vindecă inima, pentru fetița care ne colorează zilele cu năstrușnicii nebănuite și râs cristalin, pentru micuța prințesă cu ochii de cărbune care ne zâmbește non-stop tuturor, pentru bucuria de a ne juca, pentru lacrimi de tristețe și de bucurie, pentru apă, pentru soare, pentru pâine, pentru viață, pentru familie, pentru…

Trag aer în piept și simt că inima îmi saltă. Cum să nu crezi că El există, cuuum? Când toate – bune și mai puțin bune – ni le-a dat ca să fim ce suntem acum? Ca să simțim ce simțim acum. Ca să trecem, poate, desculți prin cărări cu spini pentru a aprecia așa cum trebuie drumul lin și încălțările ușoare.

Este Sabat. Zi de mulțumire.

“Te laud, Doamne, că toată bogăția Universului ai trimis-o în casa mea!”

Pentru că petrecem zilnic mult timp în mașină cu cei mici, fie în drum spre școală/grădi, fie de acolo înapoi spre casă, fie la cumpărături sau diverse locuri, fie că stăm la semafor sau blocați în trafic, am căutat mai demult idei de activități care să-i țină ocupați, prin care să simtă că se joacă dar să mai și învețe ceva. Așa, ca să aibă toți de câștigat din asta! 🙂

Am postat și pe grupul de mămici al bisericii și am primit și de acolo idei interesante, drept pentru care le mulțumesc tuturor!

Ca să vă inspire și pe voi, le postez aici. Așa poate reușim să înviem „timpii morți” din timpul călătoriilor, ceea ce nu va fi puțin lucru, credeți-mă! Puteți să aveți parte chiar de momente foarte haioase iar distanțele să pară mai scurte. Vorbesc din experiență! :))

  1. Să numărăm mașini – numărăm mașinile de o anumită culoare. Puteți să vă alegeți fiecare câte o culoare de mașină și să numărați câte vehicule de culoarea respectivă vedeți pe drum. Câștigător e cel care ajunge primul la X mașini de culoarea aleasă, unde X este o limită pe care o stabiliți voi. (de exemplu 10)
  2. Ghicește animalul – Ne gândim, pe rând, la un animal iar ceilalți parteneri trebuie să îl ghicească punând întrebări închise, la care răspunsul poate fi doar “da” sau “nu”: “Are 4 picioare?”, “Are blană?”, “E alb?”, etc.
  3. Alfabetul zoologic – O activitate în care fiecare trebuie să spună câte un animal care începe cu litera a, apoi cu b, c, ș.a.m.d
  4. Să spunem o poveste – Cineva începe povestea cu o propoziție de genul “A fost odată ca niciodată” și apoi fiecare partener contribuie cu câte o propoziție la construcția poveștii. Puteți juca mai multe runde, până povestea ajunge la final.
  5. Cine râde/clipește/vorbește primul? – Ideal de jucat în mașină sau când toți participanții sunt unii lângă alții. Un joc foarte simplu, pentru pasagerii din spate mai ales. În primele 2 variante, persoanele care stau pe bancheta din spate se uită una la alta și pierde cine râde sau clipește primul. Pentru varianta cu vorbitul se pot implica toate persoanele din mașină. Pierde cel care vorbește primul.
  6. Ce luăm în bagaj? – Joc de memorie. Un jucător începe: “Plec la drum și în bagaj iau…” și zice un obiect/animal/persoană/mobilă (orice e permis). De fiecare dată următorul concurent trebuie să repete șirul de “articole” enumerate înainte și mai adaugă unul.
  7. Dialoguri cu jucăriile – Dacă aveți jucării de pluș și/sau marionete în mașină, cei mici se vor bucura să poarte dialoguri cu ele, să le dea și să execute comenzi primite de la ele.
  8. Preferatele noastre – O bună ocazie să aflați ce preferințe mai au cei mici în materie de mâncare, cântece, culori, personaje de desene animate, etc. la momentul călătoriei și nu numai.
  9. Recunoaște plăcuța de înmatriculare – Jocul este extrem de simplu, de jucat în deplasări. Desenează sau imprimă pe câteva foi A4 câte un tabel cu toate județele din România. Apoi, dă startul la concurs: câștigă cine reușește să bifeze toate județele (sau cele mai multe județe) văzute pe plăcuțele de înmatriculare de pe drum.
  10. Bingo în mașină – Teoretic, este vorba de același joc ca și cel anterior doar că, de data asta, ne jucăm cu imaginile. Poți face mai multe „fișe de bingo” – una cu semnele de circulație, una cu animalele văzute pe drum, una cu clădiri. Sau combină toate aceste imagini. Până la urmă, scopul este să le menții atenția copiilor.
  11. Karaoke – Pregătește de acasă, alături de copilul tău, câteva CD-uri cu melodii care să placă întregii familii. Apoi, începeți să cântați cât puteți de tare, cu toții. Toată familia va fi binedispusă imediat! De asemenea, poți face un concurs: cine ghicește cele mai multe cântece câștigă un premiu.
  12. Origami – Este arta împăturirii hârtiei.  Caută pe internet câteva forme mai simple și ia de acasă niște foi pătrate, de hârtie colorată. Apoi, roagă-ți micuțul să te încânte cu o lebădă sau o cutiuță sau ce îi place mai mult dintre modelele primite.
  13. Continuă tu povestea! – Un alt joc de care se poate bucura întreaga familie. Poți începe o poveste: „A fost odată ca niciodată un broscoi albastru”. Apoi, copilul tău trebuie sa continue, dar sa și retină ce ai spus tu „A fost odată un broscoi albastru care făcea plajă”. Următorul va fi nevoit să rețină întreaga poveste și să contribuie și el. Și tot asa! Cel care greșește, iese din joc. Poți încerca jocul și cu un singur cuvânt. Tu spui „Cândva”. Următorul spune „Cândva era”. Apoi: „Cândva era întuneric”. Vei vedea ce poveste haioasă (poate puțin fără sens) va ieși. Dacă poți, înregistrează sau notează povestea pentru a vă amuza mai târziu de ea!
  14. Jucării din folie de aluminiu (pentru copiii peste 5ani) – Folia de aluminiu face parte în mod normal din arsenalul adulţilor, aşa că la ocazii speciale este o mare atracţie pentru copii. Acum au ocazia de a modela bijuterii din ea, animăluţe, măşti sau orice le mai trece prin cap. O rolă îi va ţine cu siguranţă ocupaţi mult timp.
  15. Avionașe sau vaporașe – se joacă în doi. Aveţi nevoie de o foaie de matematică, pe care să trasaţi două pătrate de 10/10 pătrăţele, numerotate pe verticală de la 1 la 10, iar pe orizontală de la A la J. În primul dintre ele desenaţi trei avionaşe, cât mai „îmbârligate”, iar în cel de-al doilea veţi nota „loviturile” plasate adversarului. Apoi trageţi: „la B5 – lovit sau nu?”. Avionul care primește o lovitură „în cap” 🙂 este eliminat. Jocul continuă până ce unul dintre jucători rămâne fără flotă.
  16. Joc de rol – Alegeţi o temă pentru călătoria în care porniţi de această dată: piraţi, căţei, prinţese, orice. Purtaţi-vă, vorbiţi, cântaţi, faceţi totul așa cum ar face şi personajele alese.
  17. Stop a mea! – Alegeţi-vă fiecare câte o cifră. Începeţi să număraţi maşinile pe lângă care treceţi (sau casele). Fiecare a cincea maşina va fi a celui care şi-a ales cifra 5, de exemplu. Pregătiţi-vă să auziţi chiote vesele – copiii se vor distra copios văzând cu ce „frumuseţe” s-au ales.
  18. Ce încape într-o sticlă/valiză? – Enumerați orice obiect care ar putea să încapă într-o sticlă de o mărime stabilită de voi sau într-un alt obiect. Exemplu: ce încape într-o sticlă de parfum/șampon/valiză/cutie de pantofi?
  19. Recunoașteți personajele – Sinceritatea copiilor este proverbială, mai cu seamă atunci când vine vorba de rude sau cunoscuţi. Nu de puţine ori îi caracterizează pe aceştia în cuvinte amuzante şi nu foarte măgulitoare. Dacă tot nu vă aude nimeni, lăsaţi-i să îşi desfăşoare întreg arsenalul: alegeți în minte un personaj cunoscut şi oferiţi-le celorlalţi indicii cât mai amuzante despre el: “Am o burtă mare şi vorbesc sâsâit. Cine sunt?” Jocul continuă până când copiii ghicesc identitatea personajului burtos.
  20. Puzzle-uri magnetice, foi printate cu jocuri de tip „unește punctele”, labirinturi, rebusuri, jocuri de cărți educative – Acestea vă vor ajuta să petreceţi în familie un timp plăcut chiar şi atunci când sunteţi nevoiţi să staţi cinci ore pe aceeași banchetă, într-o călătorie.
  21. Semaforul vesel – Ținerea scorului în ceea ce privește culorile semafoarelor întâlnite pe drum. Îi poți pregăti o planșă pe care să lipească abțibildurile colorate roșu, galben și verde ori de cîte ori ajungeți la o intersecție semaforizată1 .
  22. Găsește numărul! – Provoacă-ți copilul să găsească un anumit număr, fie pe alte plăcuțe de înmatriculare, fie pe afișe sau reclame.  Pentru cei mai competitivi, cărora le place sa țină scorul, le poți trece rezultatele într-un clasament iar la final să-l recompensezi pe câștigător.
  23. Cronometrul savant – Este foarte distractiv mai ales pentru copiii preșcolari. Unul dintre ei este însărcinat să manevreze cronometrul, iar ceilalți trebuie să răspundă provocărilor de genul: „Cât durează traversarea podului?” sau „În câte secunde respiri de cinci ori?”. Acest joc le stimulează imaginația și creativitatea, făcându-i totodată să fie conștienți de trecerea timpului.
  24. Alfabetul – Este ideal pentru școlarii care abia au învățat alfabetul. Sarcina lor este să caute literele, în ordine, oriunde în trafic: pe plăcuțele de înmatriculare, pe afișe sau pe siglele firmelor. Pentru școlarii mai avansați ar fi și mai distractiv să caute numele lor decât pur și simplu alfabetul.
  25. Urmărește harta – Urmărirea traseului parcurs cu ajutorul unei hărți îi învață pe copii cum să-și dezvolte abilități de orientare în spațiu. Se poate folosi Google Maps și se pot printa hărți detaliate cu rutele pe care se călătorește. În acest mod, când copilul va întreba dacă a ajuns la destinație, îi  poți arăta pe hartă locul în care se află în orice moment. Aceste hărți sunt folositoare și copiilor preșcolari. Se pot face niște simboluri în locurile obișnuite: casa bunicilor, grădinița, acasă, prietena cea mai bună iar atunci ei vor putea urmări întreaga rută.
  26. Ghicește județul – Cu siguranță nu se vor plictisi sa urmărească din ce județe sunt celelalte mașini din trafic. În plus, cu aceasta ocazie vor învăța și numele județelor. Pentru a transforma totul într-un concurs, mai ales dacă sunt mai mulți copii în mașină, fiecare își poate trece reușitele pe o fișă cu harta României. La finalul călătoriei planșa poate constitui o amintire frumoasă.
  27. Forme geometrice – Destinat mai ales copiilor de grădiniță: găsirea a cât mai multor obiecte de o anumită formă: triunghi, pătrat sau cerc. Copiii vor fi fascinați să privească pe geam ca să vâneze cât mai multe lucruri, mai ales dacă va fi și o competiție între ei.
  28. Îți aduci aminte când…? – Împreună cu copiii rememorați unele activități sau experiențe trăite. O ocazie bună pentru a retrăi amintiri frumoase și a exersa memoria. Exemplu: Îți aduci aminte când ai fost cu trenul? Cu cine erai? Ce culoare avea vagonul? Ce ți-a plăcut cel mai mult în acea ocazie?
  29. Fazan – Este un joc foarte cunoscut în ţara noastră, care ajută la dezvoltarea limbajului, memoriei, atenției și imaginației. La început unul dintre jucători spune în gând alfabetul. Cel care urmează spune „STOP” și litera la care ajunsese cel cu alfabetul este litera cu care va începe primul cuvânt. Jucătorul care a spus stop spune primul cuvânt iar următorul participant trebuie să formeze un altul, care să înceapă cu ultimile două litere ale cuvântului dat înaintea lui. Nu sunt acceptate substantivele proprii sau la forma plural. De exemplu: c – cazac – acțiune – neant. Când un jucător este blocat sau nu mai găsește un cuvânt, devine F. La fiecare blocaj nou, jucătorul mai primește o literă: A-Z-A-N. Când a format cuvântul FAZAN, iese din joc. Ultimul rămas în joc câștigă.
  30. Alb și negru/Nu și da – Jocul începe cu o întrebare pe care o adresăm copilului, regula fiind ca orice răspuns formulează, să evite cuvintele „alb”, ”negru”, ”nu” și ”da”. Este foarte distractiv pentru copiii de grădiniță, dar nu numai. Exemplu: Alb și negru, nu și da, Maria ce cadou ți-ai lua?

Studiile spun că inteligența și creativitatea sunt două atribute independente la copii. În general, profesorii preferă elevii inteligenţi (care sunt nonconformişti) elevilor creativi, dar nonconformişti.

Se pare că există:

a) copii cu nivel de creativitate înalt şi cu inteligenţă ridicată;

b) copii cu nivel de creativitate înalt, dar cu inteligenţă modestă. Este cea mai dezavantajoasă categorie de copii din grădiniţă/şcoală. Frecvent, aceşti elevi prezintă probeleme de adaptare, pentru că sunt deficitari sub raportul inteligenţei – aptitudinea cea mai apreciată în şcoală. De asemenea, ei sunt în conflict cu şcoala şi deseori cu ei înşişi. Se simt inadecvaţi şi fără valoare, dar sunt capabili de performanţe superioare într-un mediu lipsit de stres. De aceea, menţinerea unui climat favorabil în clasă/grupă va constitui un factor stimulativ pentru ei.

c) Copii cu nivel de creativitate modest şi cu inteligenţă ridicată. Aceşti copii sunt în general dependenţi de performanţele şcolare.

d) Copii cu nivel de creativitate modest şi cu inteligenţă modestă. Aceştia se vor angaja în activităţi cu caracter defensiv, încercând pe cât posibil să eludeze mediul şcolar, perceput la modul negativ.

Ideile creative sunt în exclusivitate produsele inspiraţiei. Însă, în orice domeniu, ideile creatoare sunt rezultatul unui efort susţinut şi al unei angajări de durată în activitate. De exemplu, Edison susţinea că geniul şi implicit creativitatea înseamnă 99% transpiraţie şi 1% inspiraţie. Asta le spunem și noi copiilor mereu, ca să-i motivăm la hărnicie. Uneori funcționează, alte ori mai puțin. ?

Am citit astăzi povestirea aceasta și m-am întristat foarte mult… Poate că și eu, din dorința de a le arăta copiilor mei variante de lucru mai avansate, uneori le-am inhibat creativitatea. ? Deci, de luat în seamă și de tras învățăturile necesare!

„Într-o zi un băiețel s-a dus la școală. Băiețelul era mic, iar școala era mare. Dar când băiețelul a văzut că intrarea în clasa lui se făcea printr-o ușă direct din curte a fost foarte fericit…iar școala nu i s-a mai părut atât de mare ca la început.
Într-o dimineață când băiețelul se afla în clasă, profesoara le-a spus copiilor:
„Astăzi o sa facem un desen.”
„Grozav”, s-a gândit băiețelul, căci ii plăcea mult să deseneze. Știa să deseneze o mulțime de
lucruri: lei și tigri, pui și vaci, trenuri și vapoare. Și și-a scos cutia cu creioane colorate și a
început să deseneze…
Dar profesoara le-a spus copiilor:
„Așteptați, nu începeți încă!” Și a așteptat până i s-a părut că toți copiii sunt pregătiți.
„Acum o sa desenam flori”, a zis profesoara.
„Grozav”, s-a gândit băiețelul, căci îi plăcea sa deseneze flori. Și a început să deseneze flori
frumoase și le-a colorat în roșu, portocaliu și albastru.
Dar profesoara le-a spus copiilor:
„Așteptați! Vă voi arata eu cum să colorați.” Și a desenat o floare roșie cu tulpina verde.
„Acum puteți începe”, a zis profesoara.
Băiețelul s-a uitat la floarea profesoarei, apoi s-a uitat la floarea lui. A lui era mai frumoasă
decât a profesoarei, dar n-a mai spus nimic. A întors doar foaia și a desenat o floare ca a
profesoarei. Era roșie cu tulpina verde.
Într-o altă zi, când băiețelul intrase în clasă prin ușa din curte, profesoara le-a spus copiilor:
„Azi o sa facem ceva din argilă.”
„Grozav”, a spus băiețelul, căci îi plăcea sa lucreze cu argila. Știa să facă tot felul de lucruri
din argilă: șerpi și oameni de zăpadă, elefanți și camioane…și a început să frământe bucata de
argilă.
Dar profesoara a zis:
„Stați! Nu sunteți gata să începeți “…și a așteptat până când toți copiii au fost gata.
„Acum o să facem o farfurie”, a zis profesoara.
„Grozav”, s-a gândit băiețelul, căci îi plăcea să facă farfurii. Și a început să facă farfurii de
toate formele și mărimile.
Dar profesoara le-a spus copiilor:
„Așteptați, vă arăt eu cum să faceți!” Și le-a arătat cum să facă o farfurie adâncă.
„Așa, acum puteți începe”, a zis profesoara.
Băiețelul s-a uitat la farfuria profesoarei și apoi la ale sale. Îi plăceau mai mult farfuriile lui
decât farfuria adâncă făcută de profesoară. Dar n-a spus un cuvânt și a transformat farfuriile lui
într-o bilă mare de argilă din care a făcut o farfurie adâncă și mare ca și cea făcută de
profesoară.
Foarte curând, băiețelul a învățat să aștepte și să privească și să facă lucruri ca și cele făcute de
profesoară. Și foarte curând n-a mai făcut nimic de unul singur.
S-a întâmplat într-o zi că băiețelul și familia lui s-au mutat într-o altă casă,
într-un alt oraș. Băiețelul a trebuit să meargă la altă școală. Școala nouă era și mai mare, și nu
avea nicio ușă prin care să intre direct din curte în clasa lui. Trebuia să urce niște trepte înalte
și să meargă de-a lungul unui coridor lung până ajungea la clasa lui.
În prima zi de școală, profesoara le-a spus copiilor:
„Astăzi o sa facem un desen”.
„Grozav”, și-a zis băiețelul, și a așteptat să-i spună profesoara ce să facă. Dar ea n-a spus
nimic, s-a plimbat doar prin clasă. Când a ajuns lângă băiețel, i-a spus:
„Tu nu știi să desenezi ?”
„Ba da”, a zis băiețelul, „ce desen să facem ?”
„Nu știu până nu-l faci”, a zis profesoara.
„Cum să-l fac?”, zise băiețelul.
„Cum vrei tu”, a fost răspunsul ei.
„Dacă toți ați face același desen, și l-ați colora la fel, cum să știu cine l-a făcut ?”
„Nu știu”, zise băiețelul.

Și a început să deseneze o floare roșie cu tulpina verde…”

 

Tot mai mult copiii noștri se joacă împreună și inventează jocuri cu tot felul de reguli, uneori numai de ei înțelese. ? Ne place să-i privim făcând asta și de cele mai multe ori chiar ni se pare mai sănătos să nu-i deconectăm prin nicio metodă din activitatea lor distractivă. Sunt la vârsta când își atribuie diverse roluri și le iau foarte în serios, dramatizând după scenarii bine ticluite de mintea lor.

Am fost curioasă să aflu mai multe despre această activitate ludică și am găsit informații interesante, cum ar fi aceea că jocul de rol poate fi o metodă folosită cu succes în activitatea de predare-învățare, deci pe felia mea favorită! ?

Cunoscut sub denumirea „role playing”, jocul de rol este o formă de aplicare în învăţământ a psihodramei, metodă psihoteraputică creată de J.I. Moreno în anul 1921 şi intrată în circulaţie cu deosebire după anul 1934. Jocul de rol este o metodă activă de predare-învăţare, bazată pe simularea unor funcţii, relaţii, activităţi, fenomene, sisteme, etc. Elevii devin „actori” ai vieţii sociale pentru care se pregătesc; având în vedere faptul că ei vor ocupa în societate anumite poziţii sau statusuri profesionale, culturale, ştiinţifice, etc., este util să „joace” rolurile corespunzătoare acestora, adică să-şi formeze anumite competenţe, abilităţi, atitudini sau orientări.

Principalele avantaje ale jocului de rol:

– activizează elevii din punct de vedere cognitiv, motric-acţional şi afectiv, punându-i în situaţia de a interacţiona;

– interacţiunea participanţilor asigură un autocontrol eficient al conduitelor şi achiziţiilor;

– prin dramatizare se asigură problematizarea secvenţei de instruire, crescând gradul de înţelegere şi participare activă a elevilor;

– se pune în evidenţă modul corect sau incorect comportamental sau acţional în anumite situaţii – este favorizată formarea rapidă şi corectă a comportamentelor, abilităţilor, atitudinilor, convingerilor etc.

Dincolo de aceste avantaje, nu putem neglija faptul că există şi limite şi servituţi ale jocului de rol. De obicei, acestea sunt următoarele:

– jocul de rol este dificil de aplicat, întrucât coordonatorul activităţii trebuie să deţină nu numai aptitudini pedagogice, ci şi aptitudini regizorale şi actoriceşti (îmi place să cred că nu am probleme la acest capitol?);

– deşi activitatea bazată pe jocul de rol durează relativ puţin (aproximativ o oră), proiectarea ei solicită timp şi efort suplimentar din partea cadrului didactic;

– la unii participanţi pot să apară blocaje emoţionale care fisurează derularea jocului – există chiar şi riscul devalorizării jocului de rol, ca rezultat al considerării sale ca modalitate puerilă din partea participanţilor.

 Cu toate acestea,  valenţele formative ale jocului de rol rămân evidente. Caracteristicile sale generale prezintă o plajă largă de avantaje generale, cu rol formator și catalizator spre dezvoltarea personalității. Dintre acestea, se poate aminti:

– faptul că jocul este voluntar, autodeterminat, eliberat de constrângeri şi de seriozitatea cotidiană;

– activează fantezia copiilor;

– facilitează prelucrarea datelor din experienţa cotidiană;

– angajează procese de învăţare, importante pentru dezvoltarea cognitivă, psihomotorie şi socială;

– cu toate că are un anumit scop, este deschis modificărilor, finalul său nefiind previzibil;

– se desfăşoară „hic et nunc”, prezentând o dinamică permanentă între încordare şi relaxare;

– ţine cont de reguli; produce plăcere, dar şi teamă.

 

Scurtă prezentare a evoluției jocului la vârsta preșcolară

F. Leshaft susţine că „jocul este un exerciţiu care pregăteşte copilul pentru viaţă”, este „oglinda mediului în care trăieşte şi se dezvoltă copilul.”

La copilul mic, jocul este un exerciţiu (ludic, de plăcere) de formare a unor aptitudini cognitive şi fizice. Copiii fac din joc preocuparea lor principală; prin joc găsesc, fără să caute în mod special, soluţie de adaptare la realitatea înconjurătoare. De aceea, în perioada preşcolară, caracteristice sunt jocurile de construcţie (pentru dezvoltarea reprezentărilor spaţiale), jocurile fictive, simbolice, fanteziste, jocurile de rol şi jocurile cu partener (ultimele menţionate fiind utilizate pentru dezvoltarea competenţelor lingvistice şi sociale). Apoi, mai există jocuri în cerc, jocuri cu versuri şi cânt şi jocuri de mişcare care contribuie la constituirea contactelor mentale şi sociale între copii.

Vârsta preşcolară reprezintă un punct nodal în evoluţia jocului datorită locului şi ponderii pe care îl are în această perioadă din viaţa copilului. Nu numai că jocul colorează intens întreaga viaţă a copilului, dar prin intermediul lui este posibilă realizarea pro¬gresului necesar pentru intrarea copilului într-un nou stadiu de dezvoltare. În consecinţă, jocul atinge la vîrsta preşcolară un ni¬vel superior de dezvoltare şi în acelaşi timp devine mai mult ca oricînd o condiţie importantă pentru evoluţia ulterioară a copi¬lului.” Pe drept cuvînt se poate afirma că un copil care din diverse motive a fost lipsit de joc, rămîne pentru viaţă cu o puternică carenţă în structura personalităţii sale, chiar dacă se asigură o anumită compensaţie în educaţia lui prin alte forme de activitate.

„Acolo unde sînt create condiţii normale de dezvoltare, jocul pătrunde în întreaga viaţă a copilului, influenţînd şi subordonînd celelalte activităţi (munca şi învăţătura), interese şi preocupări. Ceea ce caracterizează copiii la vîrsta preşcolară în această pri¬vinţă este caracterul tot mai iradiant al jocului în întreaga lor ac¬tivitate pînă pe la 5 ani, tendinţa de a transforma totul în joc, de a subordona jocului toate celelalte acţiuni de viaţă, inclusiv cele cu caracter strict personal ca spălatul, îmbrăcatul, mâncatul.” După cum arată pe bună dreptate cunoscutul psihologul A.N. Leontiev, jocul devine activitatea principală a copilului, deoarece dezvoltarea acestuia stimulează şi întreţine cele mai importante modificări ale psihicului copilului, în cadrul căreia se dezvoltă procesele psihice ce pregătesc trecerea copilului pe o treaptă superioară de dezvoltare.

În evoluţia personalităţii copilului se regăseşte amprenta reperelor genetice. De-a lungul timpului, mai mulţi specialişti, pedagogi şi psihologi deopotrivă, au analizat influenţa acestora asupra activităţii ludice. Jocurile preferate, asemeni celor mai puţin agreate de copii, indiferent de categoria lor de provenienţă, înregistrează o anumită evoluţie pentru fiecare copil în parte.

Evoluţia jocului analizată în sens paralel dezvoltării personalităţii copilului dezvăluie o serie de repere genetice specifice domeniului ludic. Pentru identificarea acestora trebuie să descoperim, pe nivele de vârstă, răspunsuri la simpla interogaţie: Ce ştiu copiii să facă ? Şi iată cum răspundem:

  1. la 3 ani, copiii sunt capabili: – să fugă

– să sară;

– să se urce, să escaladeze;

– să înşire obiecte cu orificiu mare, să coase;

– să meargă pe vârfuri;

– să picteze, utilizând pensule mari;

– să se descurce mai bine în anumite micromişcări (tăiatul cu foarfeca);

– să se implice în jocuri de rol de scurtă durată;

– să denumească şi să recunoască câteva culori (fundamentale);

– să solicite foarte multe haine pentru exercitarea anumitor roluri în joc;

– să modeleze o cocă;

– să construiască utilizând obiecte mari (cutii cu cuburi);

– să solicite compania altor copii – să împartă anumite lucruri cu aceştia;

– să aleagă un partener de joacă din rândul jucăriilor sau un partener imaginar.

E situaţia în care copilul se joacă fie sub supravegherea nemijlocită a bunicilor, fie instituţionalizat, în creşă sau grădiniţă (în funcție de deciziile de şcolarizare ale părinţilor). Aportul părinţilor în jocul copiilor este prea puţin evident. Este cert faptul că un copil se joacă în cea mai mare parte a timpului şi nu îi este frică aproape de nimic; de aceea, fuge, sare, cade şi se ridică singur fără a se sesiza că s-a întâmplat „ceva grav”, „coase” şi se înţeapă considerând că aşa este normal şi se bucură sincer de existenţa fraţilor, a verişorilor sau a colegilor dintr-o anumită colectivitate.

2. La 4 ani, copiii sunt capabili:

– să se urce în pomi sau pe balustrade;

– să fugă pe vârfuri;

– să meargă pe tricicletă;

– să adune de pe jos obiecte foarte mici;

– să îşi confecţioneze lănţişoare/ brăţări din obiecte foarte mici;

– să ţină corect instrumentele de scris (creion, carioca);

– să mănânce, să se spele pe mâini şi pe dinţi singuri;

– să se joace din ce în ce mai bine cu alţi copii, împărţindu-şi fără nici un fel de probleme obiectele de joc;

– să solicite spaţiu şi obiecte foarte diferite pentru realizarea unor construcţii ingenioase;

– să solicite prezentarea unui număr cât mai mare de poveşti, de cărţi pe care să le răsfoiască singuri sau împreună cu adulţii;

– să manifeste preferinţe pentru jocurile muzicale şi cele în care îşi utilizează propriile degete.

(Fetița mea face toate aceste lucruri chiar dinainte de vârsta prezentă, de 3 ani, de unde și sublinierea gradului diferențiat de dezvoltare socio-cognitivă a copiilor)

Acum devine evidentă poziţia preşcolarului în joc. Activităţile din grădiniţă se prelungesc adesea şi acasă, cu singura condiţie: că produc plăcere. Altfel, drumul spre grădiniţă înseamnă escaladarea balustradelor, a unor ziduri, târârea de revoltă, sau tragerea de timp pentru a obţine mila însoţitorilor. Deciziile de sustragere din colectivitatea grădiniţei sunt de cele mai multe ori nefaste, întrucât în acest mediu, mult mai specializat decât în familie, prin joc şi nu numai, se va realiza socializarea copilului. Pentru cazurile de preşcolari care nu se înscriu în tiparul problemelor anterior menţionate, domeniul ludic înseamnă la acest moment debutul propriei autonomii: copilul ştie să facă anumite lucruri fără a solicita ajutorul adultului şi îşi manifestă chiar anumite preferinţe pentru joc, fiind adesea exagerat de insistent.

3. La 5 ani, „portretul” copiilor este conturat de următoarele particularităţi:

– au un excelent control corporal;

– stau într-un picior;

– pot să introducă un fir de aţă în ac;

– au precizie în a înşira obiecte cu diametrul foarte mic;

– le place să deseneze foarte mult;

– modelează plastilina;

– coordonarea ochi-mână este foarte bine reprezentată;

; pot face mişcări foarte precise – se îmbracă singuri;

– au nevoie de un timp mai lung şi neîntrerupt pentru joacă;

– au nevoie de alţi copii, ca parteneri de joacă;

– solicită materiale cât mai diverse pentru confecţionarea diferitelor obiecte;

– învaţă să folosească corect obiectele casnice şi de bucătărie.

Şi dincolo de aceste aspecte, chiar dincolo de vârsta preşcolarităţii, se continuă atât evoluţia personalităţii copilului, cât şi a jocului pe care îl preferă acesta. Aşadar, se pot puncta sintetic câteva etape ale evoluţiei jocului, la copiii cu vârste cuprinse între 0 şi 7 ani:

– diversificarea jocului de la copilul sugar până la copilul mic;

– modificarea structurii jocului, de la jocuri de repetiţie până la jocuri de rol;

– trecerea de la acţiuni disparate la acţiuni bine structurate, în care jocul se integrează în mod organic;

– trecerea de la reflectarea externă a acţiunii individzilor, fără semnificaţie majoră, la reflectarea internă a acţiunilor care au semnificaţie interpersonală şi socială;

– trecerea de la atitudinea de identificare a planurilor real-imaginar la atitudinea de disociere şi opunere;

– apariţia conştientizării situaţiei de joc.

Cea mai mare bucurie a unui părinte este să își vadă copiii crescând în liniște, sănătoși mintal și trupește și realizând pas cu pas acele achiziții minunate care dau farmec fiecărei etape a copilăriei. Noi ne aflăm la etapa din care jocul de rol face acum parte și observăm cu atenție cum se poate juca, cu stil, jocul de-a mama și tata. Sigur o să mai învățăm câte ceva interesant de la copiii noștri! ?

 

Bibliografie:

 

În fiecare seară ne rugăm. Pentru de toate. Copiii știu că Dumnezeu le e aproape și Îi pot mereu spune deschis tot ce au pe suflet.

Dar astă seară am trăit o frustrare fiindcă râsul grozav provocat de copii a trebuit bine înghițit de față cu ei ca să nu fie greșit interpretat. Nu vrem să-i descurajăm de la rugăciune! Dar cum oare să nu te împrăștii de râs când o auzi pe Maisha (3 ani) rostind cu sinceritate: “Tatăl nostru care ești în ceruri, fă ca coronavirusul să se ducă-n treaba lui!”. După care Eric o apostrofează: “Maisha, nu ai zis bine, că treaba lui de fapt e să afecteze oamenii…”

Și lui tati i s-a topit instant orice amintire a zilei grele la serviciu, care tocmai se încheiase cu această rugăciune. ?

Copiii sunt medicamente pentru inimă. O țin veselă! ?

Au început pe net să apară și postări legate de efectele pozitive ale pandemiei de Covid 19, cu majoritatea dintre ele rezonând și eu fiindcă am beneficiat din plin de ele. A fost o perioadă în care am (re)învățat să construiesc acel echilibru familial de care e nevoie ca cei dragi să poată trece cu bine printr-o stare a lucrurilor cu care nu erau obișnuiți. Nu a fost ușor, de multe ori simțeam și eu că ajung la capătul puterilor după zile și zile întregi de rutină (trezit, spalat, mâncat, activități, spălat, mâncat, culcat, trezit, activități, mâncat, spălat, culcat??), presărate cu tooot felul de chestii surprinzătoare, care nu semănau niciodată cu ceva ce am mai văzut sau auzit înainte! ? Și nu pot să spun că am avut vreun moment de plictiseală! Cum aș fi putut, cu trei copii mereu puși pe joacă și descoperiri? Am auzit de un catralion de ori “maaaaaami” combinat cu toate cerințele posibile de ajutor. Am auzit chiar și “maaaaami, vino că ți s-a trezit bebelușul”? fiindcă bebelușul era numai al meu atunci când se găsea să se trezească fix în mijlocul unei partide super antrenante de “Nu te supăra, frate”. ?

Am și izbânzi, dacă stau bine să mă gândesc?, sunt prea multe ca să le enumăr dar copiii au făcut rost de achiziții grozave în perioada asta și sunt tare mândră de ei! ?

Dincolo de toate, este cât se poate de real beneficiul adus naturii de încetinirea activităților umane în perioada pandemiei. Planeta avea nevoie de un shut down și restart, ca să mai respire și ea nițel după atâta poluare industrială la scară largă și trafic terestru, maritim și aerian amețitor! Oamenii aveau nevoie de timp petrecut mai aproape de familie, copiii aveau nevoie de părinții lor în această epocă a vitezei, când principala scuză (reală, de altfel) înaintată era aceea de a nu avea, pur și simplu, timp. Mâncarea gătită acasă și nu comandată la fast-food și-a recâștigat valoarea pierdută, uitată sau ignorată și ce bine ar fi dacă lucrurile ar rămâne la fel și mai departe! Somnul, liniștea și meditația și-au găsit împlinirea în perioada aceasta, în sfârșit unii oameni atât de angrenați în mecanismele axate pe producerea de bani, muncind din zori până în noapte, au putut să simtă, după multă vreme, gustul relaxării!…

Este minunat să ai locul tău pe care să-l poți numi acasă, unde să simți că niciun rău nu te poate ajunge și unde poți să te bucuri de ai tăi în orice clipă! Dincolo de restricționarea libertății de mișcare și a instalării fricii de îmbolnăvire de acum încolo, statul acasă poate însemna binecuvântare pentru familia ta!

La noi acasă s-a râs mult în izolare, am inventat rețete noi, am gătit, am stricat și am reparat prin casă, am dibuit noi metode de distracție indoor, am făcut tobogan din ușile camerelor și șotron din benzi de hârtie, am adormit și ne-am trezit unii lângă alții, am întors casa pe dos și am așezat-o la loc, diferită de cum a fost! ?

Și suntem fericiți! Și-I mulțumim lui Dumnezeu și pentru timpul acesta! ?? Echilibrul nostru se găsește în familie!

Astăzi plouă din nou… Indemn la somn sau meditație. Dar fiindcă sunt mămică de pui încă mici, meditația mi-e mult mai la îndemână când le veghez somnul. Măcar ei să doarmă liniștiți! 🙂

Din o mie de gânduri pe care le malaxez în clipa asta, extrag acum unul care nu-mi dă pace de când am conștientizat că starea de normalitate de dinainte de acest virus, de care ne e atât de dor, nu va mai exista niciodată în forma cunoscută până acum… Oamenii se obișnuiesc încet-încet cu distanța, care, impusă sau nu, răsare ca o necesitate prin care îți poți ține în siguranță pe cei dragi. Căci, nu-i așa, nu știi de unde, când și de la cine te poți trezi cu vreo surpriză neplăcută. Și am așa o senzație de lehamite fiindcă, deși pericolul există, simt că este cineva întunecat care se bucură de făgașul acesta pe care se pare că intră lucrurile. Se pare că oamenii cei mai apropiați, prietenii cu care oricând petreceai timp și nu conta proximitatea, de acum devin posibili suspecți de infectare și începi să-i privești cu răceală și scepticism. Cum ar veni: politețe, politețe, dar stai la distanță de mine și ai mei! Totul pe un fundament natural și bun – acela de a-i proteja pe cei dragi! Și tare mă tem ca răceala aceasta să nu ne intre în sânge și să devenim prea distanți, prea suspicioși, prea îngrijorați permanent că celălalt ne poate îmbolnăvi! Nu mai dăm mâna, nu ne mai îmbrățișăm, de pupat nici nu vorbim! Brusc, prietenul îți devine și dușman în același timp și trebuie ținut la o distanță rezonabilă!

Oare cine se bucură mai mult de timpurile acestea? Dumnezeu? Ar vrea El oare ca oamenii să se izoleze unii de altii, rudele și prietenii să se privească cu suspiciune ascunsă și să înceteze interacțiunile apropiate, atât de benefice sufletului omenesc? De unde vin toate aceste lucruri? Cine le-a planificat cu o inteligență diabolică?

Mi-e frică de tot ce se prefigurează, inima veselă se ascunde sub plapumă la gândul pesimist că totul se va schimba dramatic în curând. Nu ar vrea, biata, să creadă că așa începe sfârșitul… Căci da, subtilă metodă de a-i îndepărta pe oameni de Dumnezeu se instaurează acum, îndepărtându-i mai întâi unii de alții…

Tare-mi doresc să citesc peste ceva vreme ce am scris aici și să mă bucur că m-am înșelat. Deși nimic nu va mai fi ca până acum. Dar poate va fi mai bine. Hope dies last!

De aproape o săptămână tot vorbesc cu copiii despre faptul că se apropie ziua lui tati. Și, desigur, au venit de la început cu ideea să îi facă o surpriză, așa cum le place să pregătească de fiecare dată când e ziua vreunui membru al familiei.

Zis și făcut! Le-am arătat diverse modele de crafturi de pe net și i-am lăsat să aleagă singuri cel pentru felicitarea pe care să i-o facă lui tati, apoi ne-am apucat de treabă! Masa s-a umplut de hartii și hârtiuțe colorate și creponate, de lipiciuri și sclipiciuri, de pompoane și abțibilduri, spre bucuria lor că pregătesc “o surpriză” pentru tati. Și așa am și stabilit: surpriza-i surpriză, nu se spune decât la momentul hotărât!

Și-au suflecat mânecile și încetul cu încetul a început să se contureze ceva chiar frumos din mânuțele lor. Mă topea de drag zelul lor sincer și entuziast. Fiindcă se apropia ora când tata urma să ajungă acasă de la serviciu, am decis să mai lăsăm și pentru a doua zi activitatea, mai ales că Eric a dorit cu ardoare să facă el singur încă o felicitare, care să fie numai din partea lui, pe lângă a noastră, cea comună.

Așadar, am strâns totul în cutii, am făcut curațenie lună, să nu bănuiască nimic tăticul lor despre ce facem noi. Am recapitulat ce avem și ce nu avem voie să spunem deocamdată. Cum altfel? Păi dacă-i surpriză?!…

Ușa se deschide și inimioarele bat cu repeziciune. Le observ străfulgerarea de emoție apoi zăresc licărirea din ochișorii Maishei și într-o fracțiune fatidică de secundă, știu exact ce urmează să se-ntâmple:

– Tati, noi ți-am pregătit o felicitare frumoasă de ziua ta, dar nu-ți spunem, că-i surpriză!

Felicitarea lui Eric
Fraternitate

Mi-e inima așa de plină când îi văd cum se joacă amândoi și cum, atunci când unul plânge, celălalt îl îmbrățișează: “gata, gata, o să-ți treacă!”

Au învățat demult să-și spună unul altuia “te rog”, “mulțumesc” și “iartă-mă” și au prins lumina care răsare în ochii noștri când îi auzim. Și le place. Și mai fac exces de politețuri ca să ne bucure. 🙂 Astăzi unul a avut o întâlnire dezastruoasă cu gresia de sub “căsuța” lor improvizată sub uscătorul de rufe acoperit cu un cearceaf. Până să-mi dau seama, celălalt deja venea din baie cu compresa cu apă rece: “pune-i repede, că recele ajută!”… Totuși a fost nevoie și de un “iartă-mă” ca să se oprească potopul de lacrimi.

Să ai un frate înseamnă să ai acolo undeva un suflet drag care e mereu pregătit să-ți dea o îmbrățișare și să-ți spună: “gata, gata, o să-ți treacă!”

Mi-e așa de plină inima cu ei și rezonez perfect cu propoziția entuziastă rostită de o blonduță de trei anișori cu codițe și gropițe, într-o zi obișnuită din starea asta de urgență: “Vai, țe-mi plațe mie viața asta!”

Isus pe cruce

Cu cât știm mai multe despre lume, cu atât suntem mai nefericiți. Aserțiune testată și acceptată pe propria-mi piele, deși ideea de a te îndepărta de informație pare nebunească în epoca vitezei și tehnologiei. “Să știi că în zilele din urmă (…) cunoștința va crește.” (Daniel 12,4) Aproape instantaneu se propagă veștile despre orice. Mi-a apărut o știre acum câteva minute despre un grav accident de mașină petrecut dimineață, în care doi copilași – frați – au fost pur și simplu spulberați iar mama lor se zbate între viață și moarte la spital! Parcă nu mi-aș fi dorit să știu vestea aceasta, ajunge acelei familii durerea ei nemărginită…

Până nu au ieșit la lumină ororile masacrelor din istorie, unii dintre noi mai credeam în imposibilitatea ca omul să-i facă atât de mult rău fratelui său – om și el. Vezi torturile Inchiziției, sadismul din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, lipsa totală de milă în atâtea istorii ale războaielor, masacrelor, simplelor neînțelegeri sau te miri ce situații banale în care orgoliul uman, puterea și banul s-au combinat, inflamat și explodat în prăpăd, lăsând în urmă pământ înroșit de sânge și râuri de lacrimi!… Mi-a căzut cândva în mână o carte cu mărturii ale celor care au trăit și au văzut și citeam plângând, săream peste pasaje și pagini întregi, nesimțindu-mă în stare să aflu detaliile, cutremurată și oripilată, în dubii serioase că așa ceva chiar s-a putut întâmpla în realitate. Am avut coșmaruri nopți întregi!

Din câte rele și ticăloșii au fost pe pământ, o infimă parte a ieșit la lumină iar faptul că le știm ne face mai nefericiți și mai sceptici la gândul că odată omul va fi restaurat și va putea fi din nou complet lipsit de răutate…
Și totuși Cineva a fost martorul tăcut al veacurilor de ticăloșie. Și fiindcă plata păcatului nu poate fi decât moartea, Creatorul Însuși, Părintele veșniciilor, Cel care nicio clipă nu a intenționat apariția răului și a păcatului dar a îngăduit liberul arbitru ca martor tăcut al dreptății supreme, a decis să coboare în Infern și să moară pentru omul care Îl sfida, purtând cunoștința însumată a tuturor răutăților, nu doar a celor de până atunci ci și a celor pe care le știa dinainte că se vor întâmpla în veacurile următoare!

Câtă nefericire avea Isus Hristos în sufletul Lui pur, fiind singurul, alături de Tatăl, care știa detaliile înfricoșătoare ale fiecărui păcat comis de oameni pe axa timpului?
Noi, care știm puțin, suntem mai nefericiți cu fiecare veste tristă aflată. Oare cum a fost pentru Creator, care știa nu mult, nu foarte mult, ci TOTUL? Pe Isus-omul, nu setea și cuiele L-au ucis în acea zi, atârnat pe cruce, în bătaia vântului de pe Golgota, scuipat și huiduit de cei pentru care murea. Ci faptul că iubirea doare atât de mult când știi TOTUL!

Doamne, aș vrea ca tot ce fac în viața mea, să nu contribuie și mai mult la durerea care Te-a ucis!

Erik si Maisha

Nu demult le-am povestit copiilor mei, punctual, despre sacrificiul Domnului Isus pe cruce. Începând de la egoismul și invidia fariseilor, la trădarea lui Iuda care a deschis drumul morții Omului divin, până la consternarea ucenicilor care L-au regăsit înviat după trei zile…

Am avut de explicat noțiuni peste care noi adulții trecem prea superficial când recapitulăm această istorie din cartea umanității. Maisha are abia 3 ani și ea a avut mai puțină răbdare să înțeleagă detaliile însă Eric mi-a pus o mulțime de întrebări și în ochii lui curați se vedea limpede dorința de a ști. Asculta cu cea mai mare atenție, ceea ce pe mine m-a responsabilizat foarte mult, realizând importanța explicațiilor pe care trebuia să i le dau. “Ce înseamnă păcat? De ce să moară Domnul Isus în locul nostru?” Chiar așa, cât de bine înțelegem noi, adulții, tot ce s-a petrecut atunci? În ce măsură ne cutremură cu fiori de responsabilitate și umilință faptul că Dumnezeu a fost nevoit să-Și dea viața pentru a arăta Universului cum se îmbină Iubirea cu Dreptatea?

Le-am povestit cum, în Eden, Dumnezeu le-a spus primilor oameni că în clipa în care vor mânca din fructul oprit, vor muri. Și chiar din momentul în care au păcătuit înaintea Tatălui, timpul a început să ducă viața spre finit. Totul a început să moară: flori, frunze, iarbă, copaci, animale… Natura atât de vie până atunci își scurgea seva spre dispariție. Iar omul neascultător a simțit prima bătaie a unei inimi cu o secundă mai obosită decât înainte, apoi oboseala s-a instalat permanent până el a ajuns, într-un final care nu trebuia să existe, înapoi în țărâna din care fusese luat. De aceea a fost nevoie ca Însuși Dumnezeu să moară ca să răscumpere pe omul atât de iubit dar care nu a fost capabil să treacă testul ascultării. Numai El putea ridica păcatul lumii. Și moartea Lui a produs ruperea lanțului greu cu care Lucifer îl înrobise pe om. Cuvântul lui Dumnezeu se împlinise!

A fost mult de povestit… Știu doar că după aproape fiecare frază m-am oprit și am răspuns întrebărilor unui copil de 5 ani care, cu pupile dilatate și bătăi sacadate de inimă, începea să înțeleagă. Și nu voi uita niciodată că, atunci când am reușit să fac o încheiere, din ochii puiului meu curgeau lacrimi. Mi-a spus atunci, din toată inima lui bună, înțelegând că asta ar fi pentru Cineva cea mai mare consolare: “Mama, și eu Îl iubesc pe Domnul Isus!”

În seara aceea am adormit cu sufletul plin de bucuria că Isus E VIU și vine în curând să ne ducă înapoi ACASĂ!