Tot mai mult copiii noștri se joacă împreună și inventează jocuri cu tot felul de reguli, uneori numai de ei înțelese. 😄 Ne place să-i privim făcând asta și de cele mai multe ori chiar ni se pare mai sănătos să nu-i deconectăm prin nicio metodă din activitatea lor distractivă. Sunt la vârsta când își atribuie diverse roluri și le iau foarte în serios, dramatizând după scenarii bine ticluite de mintea lor.

Am fost curioasă să aflu mai multe despre această activitate ludică și am găsit informații interesante, cum ar fi aceea că jocul de rol poate fi o metodă folosită cu succes în activitatea de predare-învățare, deci pe felia mea favorită! 😋

Cunoscut sub denumirea „role playing”, jocul de rol este o formă de aplicare în învăţământ a psihodramei, metodă psihoteraputică creată de J.I. Moreno în anul 1921 şi intrată în circulaţie cu deosebire după anul 1934. Jocul de rol este o metodă activă de predare-învăţare, bazată pe simularea unor funcţii, relaţii, activităţi, fenomene, sisteme, etc. Elevii devin „actori” ai vieţii sociale pentru care se pregătesc; având în vedere faptul că ei vor ocupa în societate anumite poziţii sau statusuri profesionale, culturale, ştiinţifice, etc., este util să „joace” rolurile corespunzătoare acestora, adică să-şi formeze anumite competenţe, abilităţi, atitudini sau orientări.

Principalele avantaje ale jocului de rol:

– activizează elevii din punct de vedere cognitiv, motric-acţional şi afectiv, punându-i în situaţia de a interacţiona;

– interacţiunea participanţilor asigură un autocontrol eficient al conduitelor şi achiziţiilor;

– prin dramatizare se asigură problematizarea secvenţei de instruire, crescând gradul de înţelegere şi participare activă a elevilor;

– se pune în evidenţă modul corect sau incorect comportamental sau acţional în anumite situaţii – este favorizată formarea rapidă şi corectă a comportamentelor, abilităţilor, atitudinilor, convingerilor etc.

Dincolo de aceste avantaje, nu putem neglija faptul că există şi limite şi servituţi ale jocului de rol. De obicei, acestea sunt următoarele:

– jocul de rol este dificil de aplicat, întrucât coordonatorul activităţii trebuie să deţină nu numai aptitudini pedagogice, ci şi aptitudini regizorale şi actoriceşti (îmi place să cred că nu am probleme la acest capitol😁);

– deşi activitatea bazată pe jocul de rol durează relativ puţin (aproximativ o oră), proiectarea ei solicită timp şi efort suplimentar din partea cadrului didactic;

– la unii participanţi pot să apară blocaje emoţionale care fisurează derularea jocului – există chiar şi riscul devalorizării jocului de rol, ca rezultat al considerării sale ca modalitate puerilă din partea participanţilor.

 Cu toate acestea,  valenţele formative ale jocului de rol rămân evidente. Caracteristicile sale generale prezintă o plajă largă de avantaje generale, cu rol formator și catalizator spre dezvoltarea personalității. Dintre acestea, se poate aminti:

– faptul că jocul este voluntar, autodeterminat, eliberat de constrângeri şi de seriozitatea cotidiană;

– activează fantezia copiilor;

– facilitează prelucrarea datelor din experienţa cotidiană;

– angajează procese de învăţare, importante pentru dezvoltarea cognitivă, psihomotorie şi socială;

– cu toate că are un anumit scop, este deschis modificărilor, finalul său nefiind previzibil;

– se desfăşoară „hic et nunc”, prezentând o dinamică permanentă între încordare şi relaxare;

– ţine cont de reguli; produce plăcere, dar şi teamă.

 

Scurtă prezentare a evoluției jocului la vârsta preșcolară

F. Leshaft susţine că „jocul este un exerciţiu care pregăteşte copilul pentru viaţă”, este „oglinda mediului în care trăieşte şi se dezvoltă copilul.”

La copilul mic, jocul este un exerciţiu (ludic, de plăcere) de formare a unor aptitudini cognitive şi fizice. Copiii fac din joc preocuparea lor principală; prin joc găsesc, fără să caute în mod special, soluţie de adaptare la realitatea înconjurătoare. De aceea, în perioada preşcolară, caracteristice sunt jocurile de construcţie (pentru dezvoltarea reprezentărilor spaţiale), jocurile fictive, simbolice, fanteziste, jocurile de rol şi jocurile cu partener (ultimele menţionate fiind utilizate pentru dezvoltarea competenţelor lingvistice şi sociale). Apoi, mai există jocuri în cerc, jocuri cu versuri şi cânt şi jocuri de mişcare care contribuie la constituirea contactelor mentale şi sociale între copii.

Vârsta preşcolară reprezintă un punct nodal în evoluţia jocului datorită locului şi ponderii pe care îl are în această perioadă din viaţa copilului. Nu numai că jocul colorează intens întreaga viaţă a copilului, dar prin intermediul lui este posibilă realizarea pro¬gresului necesar pentru intrarea copilului într-un nou stadiu de dezvoltare. În consecinţă, jocul atinge la vîrsta preşcolară un ni¬vel superior de dezvoltare şi în acelaşi timp devine mai mult ca oricînd o condiţie importantă pentru evoluţia ulterioară a copi¬lului.” Pe drept cuvînt se poate afirma că un copil care din diverse motive a fost lipsit de joc, rămîne pentru viaţă cu o puternică carenţă în structura personalităţii sale, chiar dacă se asigură o anumită compensaţie în educaţia lui prin alte forme de activitate.

„Acolo unde sînt create condiţii normale de dezvoltare, jocul pătrunde în întreaga viaţă a copilului, influenţînd şi subordonînd celelalte activităţi (munca şi învăţătura), interese şi preocupări. Ceea ce caracterizează copiii la vîrsta preşcolară în această pri¬vinţă este caracterul tot mai iradiant al jocului în întreaga lor ac¬tivitate pînă pe la 5 ani, tendinţa de a transforma totul în joc, de a subordona jocului toate celelalte acţiuni de viaţă, inclusiv cele cu caracter strict personal ca spălatul, îmbrăcatul, mâncatul.” După cum arată pe bună dreptate cunoscutul psihologul A.N. Leontiev, jocul devine activitatea principală a copilului, deoarece dezvoltarea acestuia stimulează şi întreţine cele mai importante modificări ale psihicului copilului, în cadrul căreia se dezvoltă procesele psihice ce pregătesc trecerea copilului pe o treaptă superioară de dezvoltare.

În evoluţia personalităţii copilului se regăseşte amprenta reperelor genetice. De-a lungul timpului, mai mulţi specialişti, pedagogi şi psihologi deopotrivă, au analizat influenţa acestora asupra activităţii ludice. Jocurile preferate, asemeni celor mai puţin agreate de copii, indiferent de categoria lor de provenienţă, înregistrează o anumită evoluţie pentru fiecare copil în parte.

Evoluţia jocului analizată în sens paralel dezvoltării personalităţii copilului dezvăluie o serie de repere genetice specifice domeniului ludic. Pentru identificarea acestora trebuie să descoperim, pe nivele de vârstă, răspunsuri la simpla interogaţie: Ce ştiu copiii să facă ? Şi iată cum răspundem:

  1. la 3 ani, copiii sunt capabili: – să fugă

– să sară;

– să se urce, să escaladeze;

– să înşire obiecte cu orificiu mare, să coase;

– să meargă pe vârfuri;

– să picteze, utilizând pensule mari;

– să se descurce mai bine în anumite micromişcări (tăiatul cu foarfeca);

– să se implice în jocuri de rol de scurtă durată;

– să denumească şi să recunoască câteva culori (fundamentale);

– să solicite foarte multe haine pentru exercitarea anumitor roluri în joc;

– să modeleze o cocă;

– să construiască utilizând obiecte mari (cutii cu cuburi);

– să solicite compania altor copii – să împartă anumite lucruri cu aceştia;

– să aleagă un partener de joacă din rândul jucăriilor sau un partener imaginar.

E situaţia în care copilul se joacă fie sub supravegherea nemijlocită a bunicilor, fie instituţionalizat, în creşă sau grădiniţă (în funcție de deciziile de şcolarizare ale părinţilor). Aportul părinţilor în jocul copiilor este prea puţin evident. Este cert faptul că un copil se joacă în cea mai mare parte a timpului şi nu îi este frică aproape de nimic; de aceea, fuge, sare, cade şi se ridică singur fără a se sesiza că s-a întâmplat „ceva grav”, „coase” şi se înţeapă considerând că aşa este normal şi se bucură sincer de existenţa fraţilor, a verişorilor sau a colegilor dintr-o anumită colectivitate.

2. La 4 ani, copiii sunt capabili:

– să se urce în pomi sau pe balustrade;

– să fugă pe vârfuri;

– să meargă pe tricicletă;

– să adune de pe jos obiecte foarte mici;

– să îşi confecţioneze lănţişoare/ brăţări din obiecte foarte mici;

– să ţină corect instrumentele de scris (creion, carioca);

– să mănânce, să se spele pe mâini şi pe dinţi singuri;

– să se joace din ce în ce mai bine cu alţi copii, împărţindu-şi fără nici un fel de probleme obiectele de joc;

– să solicite spaţiu şi obiecte foarte diferite pentru realizarea unor construcţii ingenioase;

– să solicite prezentarea unui număr cât mai mare de poveşti, de cărţi pe care să le răsfoiască singuri sau împreună cu adulţii;

– să manifeste preferinţe pentru jocurile muzicale şi cele în care îşi utilizează propriile degete.

(Fetița mea face toate aceste lucruri chiar dinainte de vârsta prezentă, de 3 ani, de unde și sublinierea gradului diferențiat de dezvoltare socio-cognitivă a copiilor)

Acum devine evidentă poziţia preşcolarului în joc. Activităţile din grădiniţă se prelungesc adesea şi acasă, cu singura condiţie: că produc plăcere. Altfel, drumul spre grădiniţă înseamnă escaladarea balustradelor, a unor ziduri, târârea de revoltă, sau tragerea de timp pentru a obţine mila însoţitorilor. Deciziile de sustragere din colectivitatea grădiniţei sunt de cele mai multe ori nefaste, întrucât în acest mediu, mult mai specializat decât în familie, prin joc şi nu numai, se va realiza socializarea copilului. Pentru cazurile de preşcolari care nu se înscriu în tiparul problemelor anterior menţionate, domeniul ludic înseamnă la acest moment debutul propriei autonomii: copilul ştie să facă anumite lucruri fără a solicita ajutorul adultului şi îşi manifestă chiar anumite preferinţe pentru joc, fiind adesea exagerat de insistent.

3. La 5 ani, „portretul” copiilor este conturat de următoarele particularităţi:

– au un excelent control corporal;

– stau într-un picior;

– pot să introducă un fir de aţă în ac;

– au precizie în a înşira obiecte cu diametrul foarte mic;

– le place să deseneze foarte mult;

– modelează plastilina;

– coordonarea ochi-mână este foarte bine reprezentată;

; pot face mişcări foarte precise – se îmbracă singuri;

– au nevoie de un timp mai lung şi neîntrerupt pentru joacă;

– au nevoie de alţi copii, ca parteneri de joacă;

– solicită materiale cât mai diverse pentru confecţionarea diferitelor obiecte;

– învaţă să folosească corect obiectele casnice şi de bucătărie.

Şi dincolo de aceste aspecte, chiar dincolo de vârsta preşcolarităţii, se continuă atât evoluţia personalităţii copilului, cât şi a jocului pe care îl preferă acesta. Aşadar, se pot puncta sintetic câteva etape ale evoluţiei jocului, la copiii cu vârste cuprinse între 0 şi 7 ani:

– diversificarea jocului de la copilul sugar până la copilul mic;

– modificarea structurii jocului, de la jocuri de repetiţie până la jocuri de rol;

– trecerea de la acţiuni disparate la acţiuni bine structurate, în care jocul se integrează în mod organic;

– trecerea de la reflectarea externă a acţiunii individzilor, fără semnificaţie majoră, la reflectarea internă a acţiunilor care au semnificaţie interpersonală şi socială;

– trecerea de la atitudinea de identificare a planurilor real-imaginar la atitudinea de disociere şi opunere;

– apariţia conştientizării situaţiei de joc.

Cea mai mare bucurie a unui părinte este să își vadă copiii crescând în liniște, sănătoși mintal și trupește și realizând pas cu pas acele achiziții minunate care dau farmec fiecărei etape a copilăriei. Noi ne aflăm la etapa din care jocul de rol face acum parte și observăm cu atenție cum se poate juca, cu stil, jocul de-a mama și tata. Sigur o să mai învățăm câte ceva interesant de la copiii noștri! 😅

 

Bibliografie:

 

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *