Despre muzică

De când tati e avansat la serviciu și pleacă în delegații, puiii mei mai mari – Maisha 4 și Eric 6 ani, insistă că patul meu e destul de mare cât să încapă toți 3 să doarmă cu mine… 😅 Degeaba am încercat să-i conving eu că sunt mari și trebuie să doarmă în camera lor, degeaba am încercat faza cu ușile deschise și lumina de veghe, ei cântă amândoi pe aceeași voce: când nu e tati, dormim toți 4!

Și uite-așa mi s-a redus considerabil spațiul personal, cu atât mai mult cu cât Carla încă mai caută țiți de 2-3 ori pe noapte și abia reușesc să-mi găsesc poziția ca s-o mulțumesc și pe ea. Însă, dincolo de toate, ador serile și diminețile noastre împreună, sunt cele mai dulci posibile și-mi stârnesc din plin valurile de iubire pentru ei când îi văd cum se joacă împreună înainte de nani, cum se pupăcesc, cum se gâdilă și râd cristalin până la epuizare, cum împart patul pentru cine și cum doarme, niciodată mulțumiți de suficienta apropere de mami😅, cum decid ei: “gata, mami, acum citește-ne povestea”, și se așază fiecare pe perne cu ochișorii în carte, de fiecare dată deciși să răspundă primii întrebărilor recapitulative de la final. Cum clipesc și cască a somn iar ochișorii lor frumoși și curioși se fac tot mai mici, până genele se întâlnesc cuminți și eu mă pomenesc citindu-mi mie morala poveștii😄. Iar recapitularea îmi rămâne tot mie: unul-doi-trei, toți ai mei, niciunul semănând cu altul, toți cu gropițele lor în barbă și obrăjori, toți veseli, isteți și dragi, dormind grămadă, în pozițiile cele mai neașteptate, ghemotoace de iubire și seninătate, înveliți și dezveliți permanent de grija noastră de părinți și prețuiți mai presus de posibilitatea de exprimare! Îi privesc și-i ascult respirând ritmic și liniștit și înțeleg că nu mai am spațiu personal însă am comoara comorilor și iubirea iubirilor atât de aproape de suflet încât inimii nu-i rămâne decât să se obișnuiască zi de zi că mai mult de atât n-ar putea iubi vreodată! ❤️ Și adorm în pace cu împlinirea aceasta în suflet, știind că dimineața e la fel de dulce și plină de îmbrățișări… Oh, ce n-aș da să nu treacă timpul, să fie mereu așa ca acum… 🥰

Se simte forfotă de primăvară iar eu mă simt cuprinsă de un chef grozav de curățenie, redecorare, reînnoire a garderobei, mobilei, a tot ce ține de mediul proxim. 😅 Și anul acesta e special fiindcă, din motive foarte obiective, nu are rost să îmi duc aceste porniri la bun sfârșit încă, până nu o voi putea face fix atunci și unde trebuie! Știu că vorbesc în pilde🙈 dar este o vorbă românească: “nu spune hop! până nu sari gardul”. Deci, aștept cu sufletul la gură zilele de curățenie și decorare și tot restul fiindcă nu mai e mult până vin și ele…

Între timp, mă bucur de activitățile cu cei mici ai mei, care simt și ei bucuria soarelui mai prietenos și ar sta toată ziua numai pe-afară cu bicicleta, mingi, role, orice, doar să nu mai vadă interiorul casei! 😅 Presimt că ne așteaptă o primăvară specială din multe puncte de vedere și luăm fiecare zi pe rând, savurând-o la maxim și bucurându-ne de fiecare lucru noi întâmplat sau provocat de noi să se întâmple! 😄 Abia așteptăm verdele proaspăt al copacilor și câmpiilor, izbucnirea colorată și înmiresmată a naturii, forfota de viață nouă a acestui an! Deja ne-am făcut o mulțime de planuri de activități outdoor și stam ca pe jar să ne bucurăm de ele!

Vine, vine primăvara iar noi parcă o și vedem pășind cu finețe de prințesă pe meleagurile noastre, presărând în jur flori și stele din coșul ei fermecat, praf magic de entuziasm și hărnicie pentru oameni și celelalte viețuitoare…☀️🌿😊 Este anotimpul cel mai iubit și așteptat dintre toate!

Vino, primăvară dragă! De data aceasta aducându-ne și bucurii și trăiri de mult timp așteptate! 🤗 Vino și nu mai pleca vreodată!

E-o liniște atât de caldă

În casa unde odinioară alergam desculță

Cu sufletul și zâmbetul neatașate

De bătaia vreunui orologiu

Necruțător.

E-o pace atât de adâncă

În zilele ce-ar trebui să treacă

Purtând ascunse tainice nostalgii

De albă nea, copilărie, miros de cetină

Și oameni dragi

Și mult mai tineri…

Aici e bine

Azi

Acum

Când clipa-i respirată prin toți porii.

Când universul se frământă

Și se face ghem

Ca să-l ascund, ghidușă, într-un loc

Știut numai de mine,

Să nu-l găsească nimeni.

Și să număr:

O decadă, două, trei

Un pui, doi, trei – ai mei.

Cine nu e gata, nici să nu-l mai caute!

Este aici, pentru vecie:

În locul acesta liniștit

Și cald

Și pașnic.

Ce nu va fi împărțit cu nimeni,

Niciodată.

De când s-a adăugat o micuță veselie la familia noastră, toată casa e permanent în mișcare! La propriu! Toate sunt pe repede-înainte, când dorm unii nu dorm alții, când unii vor joacă alții au nevoie de liniște și de multe ori mă gândesc că ce bine mi-ar prinde dacă s-ar mai adăuga câteva ore la cele 24 ale unei zile, ca să mă pot încadra cât de cât cu toate…

Îi am, îi țin în brațe, îi simt și mă bucur de ei cu fiecare particică din suflet, știind că timpul trece și clipa dragă de acum se scurge-ntr-o clepsidră ce le adună pe toate și le-mbogățește și le sporește, până când Cineva o va întoarce ca să toarne din nou în sufletul meu aceleași bucurii și tristeți, într-o etapă diferită a vieții…

Sunt bogată. Cel mai mult mă simt așa când aud chiuitul lor jucăuș sau când e prea liniște și simt puternic că doi ochișori negri ca mura mă privesc cu ghidușie, anunțând în taină că în clipa următoare va urma o mică boroboață. Încerc să nici nu respir ca să pot savura sentimentul pe care îl am când văd în ultima secundă dispărând după ușă un funduleț și două piciorușe pufoase, în mers de cățel, iar în clipa următoare răsărind o mutră veselă, pictată din cap până-n picioare cu pământ din ghiveciul de flori.

Iubesc fiecare năsuc mic, obrăjor, guriță și căpșor isteț. Copilăresc și eu din nou odată cu ei. Este un privilegiu minunat!

Din nou odihnă pentru suflet și trup. Căci cum ar fi rezistat omul fără această binecuvântată pauză săptămânală, pe care Însuși Creatorul i-a oferit-o ca exemplu și apoi cadou din veșnicie spre veșnicie?

…nu știu de ce, dar tot ce am în minte acum sunt versurile unui cântec, care mi s-au pus pe repeat fără oprire:

“O, nespusă bucurie/ Cum să-ncapi în bietu-mi piept?/ Căci voi moșteni odată/ Mult mai mult decât aștept!”

O, nespusă bucurie: fă-ți cuib în sufletu-mi și nu mai pleca vreodată! Cu liniștea ta, cu tot!

Săptămâna aceasta am pășit într-un nou an mult mai festiv decât în ultimii alți câțiva pentru că familia a pus la cale o sărbătorire cu tot tacâmul. Și fiind momentan în locul unde nicio grijă din lume nu m-ajunge? – adică acasă la părinții mei – și fiindcă cei trei pui ai mei au și activități care nu mă implică non-stop doar pe mine, am avut răgazul să mă gândesc din nou la o seară tristă de vineri, de acum vreo 13 ani în urmă, când simțisem pentru prima dată că Dumnezeu mă părăsise. Eram un copil timid pierdut într-un oraș mare, la sute de kilometri de familie, care își văzuse cu câteva ore înainte drumul imaginar al vieții cu macazul schimbat brusc. Mi-amintesc atât de limpede cum, în acea vineri seara, nu am îndrăznit să pășesc în interiorul bisericii de pe strada Moților nr.47, ci am rămas pe hol, înfrigurată și singură. Iar în difuzor, îl auzeam ca de departe pe omul special de la amvon cum țesea predica în jurul textului din cartea a doua a Cronicilor, capitolul 25 cu versetul 9, ultima parte: “Domnul poate să îți dea mult mai mult decât atât!…”

Mi-amintesc cum am plâns mocnit și mi-amintesc de un telefon de încurajare primit a doua zi. Mi-amintesc cum mă urmărea permanent și obsesiv gândul că predica din acea seară fusese exact pentru mine. Simțeam profund că Dumnezeu vorbise cu mine, îmi transmisese într-un mod atât de clar și tangibil un mesaj extraordinar pe care totuși nu aveam curajul să îl cred, să îl sper, să îl accept. Ce puteam să primesc mai mult, atunci când mă aflam în bezna lumii din punct de vedere sufletesc? Ce pretenții să-mi permit față de El, care stăvilise atât de categoric aspirațiile mele de până atunci?…

Nu am timpul necesar ca să scriu tot ce cuprinde povestea începută chiar din acea vineri seară a verii anului 2007… Toate s-au derulat frumos și firesc spre ceea ce TREBUIA DE LA ÎNCEPUT SĂ FIE! Doar Dumnezeu, care vede în ansamblu toată axa timpului, putea să știe că viața mea urma să fie specială, cu condiția să accept ca El să fie Cel care mută macazurile și croiește destinele!

Astăzi Îi sunt atât de recunoscătoare pentru tot și toate! El a promis “mult mai mult” decât îmi dorisem eu – limitată și neștiutoare, poate și necredincioasă. Promisiunea aceasta, că “Domnul poate să îmi dea mult mai mult decât atât” mă însoțește permanent și mă va însoți mereu, știu! Și nu este pentru că îmi doresc asta sau I-am cerut eu sau m-am gândit vreodată să-I cer, ci pentru că El așa mi-a promis, când eu eram cel mai puțin dispusă să-L ascult!

32 m-a găsit cu mult mai multe decât mi-am imaginat vreodată că voi avea! Și nu am suflet și genunchi vrednici să-i mulțumesc, câte zile voi avea! Și încă simt că bunătățile Sale nu s-au sfârșit!

Te laud, Tată, pentru că urechile mele au fost surde și Tu m-ai făcut să Te aud! Te laud pentru promisiunile Tale împlinite! ??

Mă pierd complet pe mine însămi când mă uit la ei, la fețișoarele lor candide, la ochișorii lor sinceri și buni – uneori mirați, alteori întrebători, uneori ghiduși, alteori cu o veselie care te scoate din orice altă stare și mă întreb cum aș putea oare să-i păstrez veșnic așa cum sunt acum, să-i îngheț permanent într-un tablou viu, unde fiecare dintre ei să continue să vorbească și să acționeze cu drăgălășenia vârstei de-acum…

Știu că fiecare etapă are frumusețea ei, deja am experimentat o părticică cu Eric, care are deja 5 ani și jumătate iar prividu-i pozele sau filmulețele de acum chiar și câteva luni în urmă parcă nu-mi vine să cred ce mult a crescut, ce achiziții a mai făcut, și-mi dau seama că, în definitiv, ce dureros de repede trece timpul! Ce minunat este să-ți vezi micuții crescând cu tine, lângă tine și complet dependenți de căldura ta trupească și sufletească! Mă simt atât de privilegiată să-i am, să-i pot iubi așa cum îi iubesc, să-i pot umple de pupici oricând am poftă, să mă cufund în obrăjorii pufoși și fini ai fiecăruia dintre ei și, mai ales, să simt că treaba asta le place și că gesturile mele sunt primite, dorite și răsplătite cu atâtea alte bucurii nebănuite – de la mângâieri de mânuțe mici, pupici primiți în păr spontan (mami, mi-e drag de tine și ți-am dat un pupic❤️), alintări verbale, până la surprize organizate de ei sau “activități de adulți” făcute impecabil, cu care vin să se laude. ?

Și apoi o mai aud și pe Maisha spunându-i surioarei “stai liniștită, că mămica ta e lângă tine. Nu trebuie să plângi!” ? Sunt mămică, sunt a lor și ei ai mei, suntem unii pentru alții aici, acum și pentru totdeauna. Învăț zilnic să iubesc infinit mai mult decât ieri și să simt asta visceral, ca un străfulgerat permanent prin toată ființa mea.

Mă topesc!

Eu și Sergiu suntem la finalul tuturor erelor glaciare cu ei, la noi copiii sunt soarele care topește orice oboseală, orice neputință, orice zbucium. Suntem topiți complet și am o bănuială că topiți o să rămânem pentru veșnicie fiindca ei ai noștri vor fi veșnic, ca degetul lui Dumnezeu pe cele două table ale Legii! Acum înțelegem așa de bine de ce Dumnezeu are un Fiu. Dragostea aceasta este unică și nepiratabilă.

Vineri este ziua noastră de pregătire pentru sâmbătă, pentru că sâmbăta reprezintă un timp special, în care ne bucurăm de tot ce a creat Dumnezeu pentru noi și vorbim despre El și cu El, fiecare în felul lui, după cât de multă dumnezeire are în suflet.

Așadar, astăzi am lucrat prin casă ca de obicei, doar că de ceva vreme copiii se oferă să facă și ei parte din ritualul acesta de pregătire iar eu sunt tare fericită! ? De pildă, azi și-au făcut ei singuri curățenie lună în cameră, au pus fiecare carte și fiecare creion colorat exact la locul său, au aranjat paturile și biblioteca să arate ordonat. Apoi m-au luat de mână să merg să-mi arate cu mândrie hărnicia lor și să mă bucur. (Maisha nu s-a putut, desigur, abține: “mami, nu-mi dai un premio?” ?) I-am apreciat și le-am mulțumit dar am știut că ei își luaseră deja “premiol” în clipa când mi-au sorbit cu mare satisfacție copilărească lumina din privire atunci când am intrat în camera ordonată de ei… “Mami, dar Dumnezeu nu primește tort dacă mâine e ziua Lui?”, “mami, dar și Dumnezeu a obosit când a creat lumea și a stat o zi să se odihnească?”, “Dar când o să mergem în cer (nu e cu dacă, e cu sigur!?) o să fie Sabat?” …și încă o droaie de altele asemenea! Un lucru l-am luat în serios mereu în ceea ce privește raportarea noastră, ca părinți, la copiii noștri: când este despre Dumnezeu nu încap glume sau jumătăți de explicații. Atât cât pot să înțeleagă cei mici pentru vârsta lor, ei trebuie să știe iar noi avem minunata sarcină de a le povesti și explica. Nici noi nu avem pretenția că le știm pe toate dar ne dorim ca ai noștri copii să vadă faptul că Îl cunoaștem și Îl prețuim pe Tatăl nostru, că ne punem toate planurile și gândurile în fața Lui, zilnic. I-am învățat ca în rugăciune mai întâi să mulțumească, apoi să ceară. Sau doar să mulțumească. Atât. E cel mai simplu mod de a te împrieteni pe veci cu cineva – mulțumindu-I sincer și simplu, din toată inima. ❤️

A apus soarele și Sabatul acesta va fi unul de mulțumire. Pentru băiețelul meu, cu liniștea din el care vindecă inima, pentru fetița care ne colorează zilele cu năstrușnicii nebănuite și râs cristalin, pentru micuța prințesă cu ochii de cărbune care ne zâmbește non-stop tuturor, pentru bucuria de a ne juca, pentru lacrimi de tristețe și de bucurie, pentru apă, pentru soare, pentru pâine, pentru viață, pentru familie, pentru…

Trag aer în piept și simt că inima îmi saltă. Cum să nu crezi că El există, cuuum? Când toate – bune și mai puțin bune – ni le-a dat ca să fim ce suntem acum? Ca să simțim ce simțim acum. Ca să trecem, poate, desculți prin cărări cu spini pentru a aprecia așa cum trebuie drumul lin și încălțările ușoare.

Este Sabat. Zi de mulțumire.

“Te laud, Doamne, că toată bogăția Universului ai trimis-o în casa mea!”

Au început pe net să apară și postări legate de efectele pozitive ale pandemiei de Covid 19, cu majoritatea dintre ele rezonând și eu fiindcă am beneficiat din plin de ele. A fost o perioadă în care am (re)învățat să construiesc acel echilibru familial de care e nevoie ca cei dragi să poată trece cu bine printr-o stare a lucrurilor cu care nu erau obișnuiți. Nu a fost ușor, de multe ori simțeam și eu că ajung la capătul puterilor după zile și zile întregi de rutină (trezit, spalat, mâncat, activități, spălat, mâncat, culcat, trezit, activități, mâncat, spălat, culcat??), presărate cu tooot felul de chestii surprinzătoare, care nu semănau niciodată cu ceva ce am mai văzut sau auzit înainte! ? Și nu pot să spun că am avut vreun moment de plictiseală! Cum aș fi putut, cu trei copii mereu puși pe joacă și descoperiri? Am auzit de un catralion de ori “maaaaaami” combinat cu toate cerințele posibile de ajutor. Am auzit chiar și “maaaaami, vino că ți s-a trezit bebelușul”? fiindcă bebelușul era numai al meu atunci când se găsea să se trezească fix în mijlocul unei partide super antrenante de “Nu te supăra, frate”. ?

Am și izbânzi, dacă stau bine să mă gândesc?, sunt prea multe ca să le enumăr dar copiii au făcut rost de achiziții grozave în perioada asta și sunt tare mândră de ei! ?

Dincolo de toate, este cât se poate de real beneficiul adus naturii de încetinirea activităților umane în perioada pandemiei. Planeta avea nevoie de un shut down și restart, ca să mai respire și ea nițel după atâta poluare industrială la scară largă și trafic terestru, maritim și aerian amețitor! Oamenii aveau nevoie de timp petrecut mai aproape de familie, copiii aveau nevoie de părinții lor în această epocă a vitezei, când principala scuză (reală, de altfel) înaintată era aceea de a nu avea, pur și simplu, timp. Mâncarea gătită acasă și nu comandată la fast-food și-a recâștigat valoarea pierdută, uitată sau ignorată și ce bine ar fi dacă lucrurile ar rămâne la fel și mai departe! Somnul, liniștea și meditația și-au găsit împlinirea în perioada aceasta, în sfârșit unii oameni atât de angrenați în mecanismele axate pe producerea de bani, muncind din zori până în noapte, au putut să simtă, după multă vreme, gustul relaxării!…

Este minunat să ai locul tău pe care să-l poți numi acasă, unde să simți că niciun rău nu te poate ajunge și unde poți să te bucuri de ai tăi în orice clipă! Dincolo de restricționarea libertății de mișcare și a instalării fricii de îmbolnăvire de acum încolo, statul acasă poate însemna binecuvântare pentru familia ta!

La noi acasă s-a râs mult în izolare, am inventat rețete noi, am gătit, am stricat și am reparat prin casă, am dibuit noi metode de distracție indoor, am făcut tobogan din ușile camerelor și șotron din benzi de hârtie, am adormit și ne-am trezit unii lângă alții, am întors casa pe dos și am așezat-o la loc, diferită de cum a fost! ?

Și suntem fericiți! Și-I mulțumim lui Dumnezeu și pentru timpul acesta! ?? Echilibrul nostru se găsește în familie!