Despre viață

Sunt din nou cu sufletul prea plin și, deși aș vrea mult mai des decât reușesc acum să scriu, profit de liniștea firavă a somnului copiilor ca să pecetluiesc negru pe alb o nouă bucurie: am trecut cu bine de examenul de definitivat în învățământ! 😊🙏🏻

Asta înseamnă că m-am validat ca profesor și în mod formal, fiindcă altminteri îmi cunosc chemarea încă din adolescență, când nu era satisfacție mai mare decât atunci când reușeam foarte bine să explic altora ceea ce eu însămi învățasem cu plăcere! Astăzi le spun la fel copiilor cu care lucrez – anume că atunci știu eu că sunt profesor bun: când ei vor fi capabili să-i învețe foarte bine pe alții ceea ce au învățat de la mine! Menirea de dascăl este una de înțelepciune și altruism prin esență, de rostogolire a cunoașterii prin generații, de a fi bucuros să dai mai departe ceea ce știi și iubești.

Așadar, am mai depășit o bornă în drumul spre specializarea în cariera muzicală și-mi doresc mult să fie un pas important spre o schimbare dorită și așteptată fiindcă examenul acesta chiar a fost deosebit din câteva puncte de vedere.

Mai întâi stresul. Nu ați văzut vreodată om mai emoționat ca mine în fața unui examen🙈. Sigur că nu se vede la suprafață, însă chiar simplul fapt că prietenii, cei care mă cunosc, familia așteaptă de la mine un rezultat foarte bun la orice examen, este o presiune suplimentară, pe lângă cea la care mă supun eu însămi din perfecționism exacerbat! Și sigur că se poate întâmpla fatidic ca, în ciuda faptului că ai trecut prin mii de pagini de materie, de lecturi si informații de reținut, la examen să pice fix acel CEVA ce nu ai mai reușit să parcurgi. Mie de asta mi-a fost frică mereu. Mi-am făcut partea mea conștiincioasă, cât de bine am putut, însă subiectele de examen sunt imprevizibile oricum. Așa am pățit la proba scrisă de la română la Bac: eram doxă de carte, știam la perfecție acțiunea oricărui roman, știam poezii, știam teorie, curente, orientări, biografii de autori, știam 99% din ce trebuia știut. Am avut o profesoară extraordinară care ne-a inspirat să iubim literatura română iar discuțiile noastre în clasă la orele ei meritau înregistrate și publicate apoi fiindcă mai toți colegii eram pasionați de lectură și critică literară! 😄 Tii, ce dor mi s-a făcut de liceu și colegi chiar acum când scriu! 😅 Miss you, guys! Nici nu cred că a mai avut Liceul de Artă așa generație de cititori după plecarea noastră, oricât de lipsit de modestie ar suna! Băieții citeau filosofie pe sub bănci în timpul fiecărei ore și în pauze adesea discutam despre ce titluri de Balzac să mai căutăm! Vai, ce tocilari am fost!😳😂 Revenind la Bac, am trecut cu profesoara prin tot ce era major de știut, eram siguri de reușită. Și ce să vezi: a picat tradiționalismul deceniului trei din secolul XX. Scrie dacă îți amintești ceva! 😂 E clar că nici pe departe nu am luat nota pe care mi-aș fi dorit-o la română și am rămas cu fixul că niciodată să nu speri că subiectul de la examen va fi cel așteptat. Se va întâmpla să fie chiar ceva nesemnificativ, peste care treci în diagonală și nu-i dai mare importanță!

Anul acesta pentru definitivat am avut doar trei (trei!!😳) zile la dispoziție să învăț ceva! Și asta fiindcă a avut cine să mai stea cu copiii mei în acest timp, fără însă să beneficiez de liniște deplină fiindcă la 5-10 minute tot auzeam câte un “maaaamiii, unde ești?”, “maaaaammii, vreau apă!”, “maaaaami, ajută-mă să…!” Deci, da, învață mami! 😅 Și am avut permanent un feeling că va pica la examen ceva din muzica românească a ultimului secol așa că am marșat oarecum pe asta, in detrimentul restului de istorie. Cel mai puțin am citit romantismul muzical. Și ce să vezi? La deschiderea plicului cu subiecte, m-am pomenit fix în fața unei specii a romantismului – poemul simfonic! 🙈 Ce bine însă că nu e niciodată de plecat la drum fără Dumnezeu, care dă știință mai multă decât crezi tu că ai și scrie El cu mâna ta pagini întregi chiar și când tu ești în pragul colapsului (am aceasta experiență uimitoare la primul meu examen de titularizare, o voi povesti altădată) dar mai ales îi dă omului veșnic stresat acea liniște lăuntrică pe care nu spera s-o mai întâlnească vreodată!…

Pentru că, da, liniștea aceasta e cireașa mea de pe tort în toată această experiență. Eu, emoția întruchipată, stomacul strâns și pasărea de noapte înainte de ziua examenului, am dormit buștean cu o noapte înainte, culcată odată cu copiii! 👍 Eu, emoția întruchipată, stomacul strâns și pasărea de noapte înainte de ziua examenului, m-am trezit cu mare greu la sunetul alarmei de pe telefon, ca să ma îmbrac și să plec! 👍 Eu, emoția întruchipată, stomacul strâns și pasărea de noapte înainte de ziua examenului, am șofat liniștită în drumul spre centrul de examinare, am găsit loc de parcare chiar în fața clădirii (!!!😂), am trecut senină de zecile de candidați care stăteau la cozi să intre și am derulat cu cea-mai-mare-liniște-posibilă toate etapele premergătoare examenului! Eu, omul neliniștii interioare, monumentul de stres!! A fost pe cât de uimitor pentru mine, pe atât de dulce și încurajator fiindcă am știut că Dumnezeu veghează și El tocmai îmi răspundea rugăciunilor în timp real! Oh, cât mă rugasem pentru această liniște!…

Acum știu că se poate parcurge un eveniment stresant cu o liniște deplină fiindcă există un Domn al sufletelor care ascultă! Abia le aștept pe următoarele ca să experimentez din nou această călăuzire! 🙏🏻

P.S după examen am primit telefoane și mesaje despre cum a fost și ce notă iau. Am avut mai degrabă sentimentul că puteam scrie mai complet decât am scris decât că voi lua notă bună. Cu atât mai mult cu cât știam curentul romantic fiindcă îmi plăcuse în facultate și nu pentru că am avut timp suficient să-l citesc pentru examen. În ziua rezultatelor însă am avut bucuria să constat că luasem cea mai mare notă de până atunci! Deci, da, liniștea de care am vorbit venea ea de Undeva…

Sunt un profesor foarte înțelegător. Cel puțin așa îmi place mie să cred și feedback-urile elevilor mei cam spre concluzia asta m-au direcționat. Tocmai de aia am încercat să fiu cât se poate de suportivă cu ei în perioada aceasta de școală on-line, dificilă pentru toată lumea – profesori, elevi sau părinți! Înțeleg faptul că unii se descurcă mai greu să se conecteze la ore din cauza semnalului slab la internet sau a device-urilor mai învechite și stau cu mâna pe pix la fiecare oră ca să motivez orice absență a întârziaților care intră la minute bune după strigarea catalogului, bolborosind varii motive pentru alăturarea tardivă la echipa conectaților la lecție. Și dacă deja m-am obișnuit cu faptul că pot fi intreruptă din predare de fiecare dată când apare câte un elev întârziat care ține neapărat să spună un apăsat “Bună ziiiiiiua! Mă iertați că am întârziat!” în loc să se alăture discret și să se bucure că profa nu-l dojenește (oricum, ca să intre, are nevoie de acceptul profesorului, deci este clar că prezența lui la oră va fi neapărat remarcată), zilele trecute chiar mi-a ajuns în final cuțitul la os atunci când am pus, spontan, întrebări din lecția de zi.

Nu înțeleg de ce, dar există un soi de trend acum ca elevii să stea întreaga oră cu camera video închisă. Și, practic, profesorul predă sau își organizează activitățile față-n față cu 2-3 elevi, cam aceeași de fiecare dată, care binevoiesc să facă și dovada faptului că școala on-line înseamnă și să FII VĂZUT că STAI la oră. Restul își închid camerele și microfoanele, cu gând că dacă au dat join linkului trimis de profesor, sunt considerați prezenți și activi. Ei bine, la lecția de care povestesc am avut o minunată discuție despre marele Johann Sebastian Bach, despre geniul său, despre viața sa și credința sa nețărmuită în divinitate. Le-am arătat elevilor unul dintre instrumentele preferate de Bach, le-am pus audiții, cu vreo 2-3 elevi am interacționat exemplar și, fiindcă le observam mimica feței, mă încânta în mod tainic interesul pe care li-l observam. Erau minute bune de când toată discuția se concentrase în jurul numelui marelui compozitor, repetat de nenumarate ori până atunci. Și, totuși, îmi vine ideea de care nici acum nu m-am decis dacă să-mi pară rău sau bine, de a-i intreba, nominal, pe elevii de pe ecran cărora nu le vedeam fața (fiind cu camerele închise) care este numele compozitorului despre care tooooot discutaserăm în ultimile minute. Ghici, ciupercă, ce-i? Stupoare. Nimeni, nimic! M-am panicat! “Păi, măi copii, discutăm aici de 20 de minute despre omul acesta! Cum se numește el?”

Numesc un elev să-mi răspundă. Apoi altul. Liniște de mormânt! O domnișoară m-a întrebat chiar și “care era, again, întrebarea?!”…

Cei prezenți cu mine, cu care am interacționat pe parcursul orei de până atunci și care aveau camerele pornite, erau cu degetele ridicate, zâmbeau. Numesc, la rând, vreo jumătate dintre elevii clasei, poate-poate vreunul știe să răspundă și să scăpăm odată cu toții de penibilul situației. Unii nici nu și-au deschis microfoanele, foarte posibil că nici nu se aflau prin preajmă. Îmi exploda inima în piept, dar nu atât de frustrare cât de tristețe. Mă gândeam la ce ar trebui să fie educația și la ce este ea acum. Parcă am comprimat jumatate de secol de bun-simț într-o singură secundă și mi-a părut rău că nu am eu parte de ea, nici la orele mele. Păi să mai fiu eu de acum profesor cool și de treabă? Să am o clasă de 25 de elevi și să vorbesc doar pentru câțiva de-i numeri pe degetele unei mâini, cei pe care-i și văd că mă ascultă? Teoretic, elevii sunt în grija profesorului la a cărui oră participă în acel moment. Ești văzut, profesorul răspunde pentru tine. Dacă e zi de școală și tu ești implicat într-un accident, să zicem, (feriți să fie toți vreodată!) iar în catalog nu ai absență pentru acea oră, profesorul răspunde. Unde era elevul? Cum pot eu să răspund pentru niște elevi pe care nu îi văd deloc în timpul orei mele?

…le-am urat să fie serioși, să muncească din greu, să învețe carte multă și poate chiar să devină profesori buni, dedicați, eventual cool și înțelegători, că asta se caută. Și să predea on-line, în fața unui ecran negru, gol. Și, poate, doar poate, vor învăța în al doisprezecelea ceas ce ar fi trebuit să însemne cândva respectul și bunul-simț…

Pe 29 iunie 2010, exact la ora la care eu scriu acum (06:45) telefonul meu suna cu insistență. Cu o zi înainte îmi susținusem prima lucrare de licență, o zi plină de consum emoțional și fizic ca de fiecare dată când ești la prima experiență de acest gen ca student, iar somnul de la ora 6 a doua zi era cel mai adânc și cel mai dorit posibil. Am deschis ochii și am verificat ecranul. Tata. “De ce mă sună tata la ora asta, doar știe ce zi am avut ieri”, mă necăjesc eu. Răspund. “Iulia, știi unde suntem noi acum?” intră direct glasul tatei. “Unde?” întreb zăpăcită de somn. “Suntem pe podul pasarelă de la Dornești, ne uităm cum înoată în apă casele din sat.”

Mă ridic în capul oaselor. Nu pricep nimic. “Cum adică înoată?” “Păi”, zice tata, “aseară a venit dintr-o dată o viitură puternică și acum toate casele de pe valea de lângă gară sunt inundate. La noi e apă mare în casă, stăm aici un timp ca să mai scadă, să putem intra apoi în curte ca să vedem ce pagube avem!”

Mi se pare că încă dorm și visez. Nu-mi cred urechilor. “Tata, hai te rog, nu vreau să faci glume la ora asta” zic, deși în glasul lui nu am simțit nici urmă de nesinceritate, dimpotrivă, glasul acela nu i l-am mai auzit tatei niciodată până atunci… În clipa următoare, o aud la telefon pe mama “Fetiță, te rog să stai acolo unde ești, nu veni acasă decât atunci când o să-ți spunem noi! Nu are rost, aici nu cred că mai ai deocamdată nimic, apa a fost până la jumătatea geamurilor din casă! Tu stai liniștită, acolo ești bine! Noi cerem putere de la Dumnezeu, poate apele se retrag și diseară putem încerca să intrăm în casă să vedem ce e de făcut iar când vei putea să vii și tu acasă, te chemăm noi. Ne e dor de tine dar trebuie să mai stai un timp la Cluj”

A fost greu să procesez din scurt ce aflasem în 30 de secunde. Satul meu sub ape. Casa mea sub ape. Părinții mei sănătoși dar speriați, mă sună să-mi spună ce s-a întâmplat și să mă țină la adăpost până…cât o fi nevoie ca să am unde să vin. Că “acasă” nu mai era…

Doar vreo 2-3 zile am rezistat la Cluj, ca un leu în cușcă, timp în care am dat telefoane pe la prieteni să le spun ce s-a întâmplat și să-i rog să vină în ajutor. A fost prima dată când am avut curajul să fac așa ceva. Părinții, fratele meu, toți cunoscuții de pe valea gării aveau casele inundate și erau speriați. Și am cerut ajutor, pentru ei, pentru toți, altceva nu știam ce să fac de la 400 km distanță. Știu că i-am spus mamei că vin, orice-ar fi, și să mă aștepte la gara din Suceava. De acolo mai aveam 40 km până acasă. Îmi amintesc că am intrat pe strada noastră când răsărea soarele. Tanti Aurica, vecina de vis-a-vis, statea stană de piatră în mijlocul drumului, în fața casei ei plină de mâl murdar, cu ochii pierduți și îngăimând continuu, fără să mai reacționeze la vreun stimul “Doamne, de ce? De ce, Doamne? Eu sunt bătrână, n-o mai pot lua de la capăt…eu…nu mai pot…” Am îmbrățișat-o. Nu aveam cuvinte de încurajare…

Casa noastră arăta mai rău ca după război. Nimic nu mai era la locul său, mâlul negru acoperea pereții până aproape la jumătatea înălțimii ei, iar în spate, unde aveam găinile, se vedea clar că apa crescuse cât statura unui om. Am toate pozele de atunci pe laptop dar mi-e frică să ma uit la ele.

Toată strada era cufundată în liniște completă. Oamenii, încă șocați, continuau de 3 zile să intre prin case să-și vadă și evalueze pagubele. De muncit încă nu se putea, pe ici-colo, prin case, încă mai băltea apa.

Povesteau cei mai în vârstă că din moși-strămoși nimeni nu mai pomenise așa ceva la Dornești. Zona nu s-a mai confruntat cu inundații. Râul Suceava a stat cuminte mereu în albia lui și nici de data aceasta râul nu fusese de vină, ci un pârâiaș subțire, care vara aproape seca de la secetă, plus vecinii din Ucraina care, speriați să nu pățească vreo nenorocire, au dat drumul la baraj iar apele s-au revărsat peste primele așezări întâlnite în cale. Mă uitam la dezastrul produs și mă gândeam în momentele alea că eu nu aș mai avea putere să o iau de la capăt! Era prea mult. Apa murdară ridicase podele, paturi, electrocasnicele erau aruncate sau sfărâmate în bucăți, plutiseră prin zonă și rămăseseră te-miri-pe-unde după ce se restrăsese apa. Apa mâncase atât de mult din pereții casei noastre încât din camera mea se vedea bine de tot în drum, fiindcă tencuiala căzuse și lutul îmbibat cu apă se risipise ca nisipul în mâinile unui copil. Dulapurile erau răsturnate iar hainele murdare de mâl erau amestecate printre picioare se scaune și mese, fotolii cu susul în jos, pături și perne înmâlite…

Au fost zile de jale, cutremur și lacrimi. Oamenii se simțeau secați complet de puterea de a o mai lua vreodată de la capăt cu gospodăria, erau zile fără speranță, privind fiecare la păpădul lăsat de apă în curți și case. Nu avea nimeni curajul să se încurajeze pe el însuși, dară-mi-te pe vreun vecin.

Apoi, cumva, a revenit vlaga în corpuri și minți. Dumnezeu, care dă voința și înfăptuirea, a pus furnicarul în mișcare. Cam la o săptămână a venit armata cu camioane mari iar oamenii au început să încarce tot ce era de aruncat, pentru a degaja casele în scopul reconstrucției. Au plecat zeci și zeci de camioane încărcate cu tot ce oamenii agonisiseră sau construiseră într-o viață. Au început să apară curând echipe de voluntari din țară ca să dea o mână de ajutor. Și astăzi mă încearcă sentimente speciale de recunoștință sinceră pentru prietenii mei dragi de la Maramureș care au fost primii sosiți în satul nostru, cu lopeți și unelte aduse de ei, tocmai de peste munți, ca să muncească apoi zi-lumină prin curți și case, cu o hărnicie care i-a uimit pe toții locuitorii de acolo! Apoi au venit alți prieteni, și ei stundeți la Cluj, tineri de nădejde pe care îi voi prețui la fel – o viață întreagă și dincolo de ea, în veșnicii! Nu știu dacă le-am mulțumit vreodată îndeajuns dar știu că Dumnezeu a făcut deja (sunt 10 ani de-atunci) sau va face ca răspătirile Sale să fie depline în viețile lor!

Săptămâni la rând au tot venit grupuri de voluntari, majoritatea adventiști, care au ajutat oamenii la curățenie și reconstrucție și care au muncit înglodați în noroi, de dimineața până noaptea, cot la cot cu toată lumea. A venit și un grup de călugări de la Putna – la fel – harnici și binevoitori, care, cu sutana suflecată, lucrau și ei zi-lumină! Oameni din toată țara au trimis alimente, haine, tot felul de produse necesare traiului de zi cu zi. Se mirau dorneștenii, ne miram și ne bucuram cu toții de cât ajutor venea spre satul nostru din atâtea părți și de la atâția necunoscuți. Cineva de la Mureș a trimis un tir uriaș cu baxuri de apă, mâncare și haine, de nu se gândea nimeni că acel tir ar putea vreodată încăpea printre casele noastre. Alt om minunat de printr-o localitate maramureșeană, patron de brutărie, a plecat de cu noapte de acasă ca să aducă la noi un microbuz întreg cu pâine proaspătă, apă și conserve!

Încet, dorneștenii afectați de ape au început să schimbe reproșurile adresate Cerului în mulțumiri. Niciodată până atunci, locuitorii comunei din zona aceea uitată de lume, de la granița țării cu Ucraina, nu s-au simțit așa de valoroși și iubiți! Niciodată nu li s-a mai dat atât de multă atenție și ajutor, niciodată unii dintre ei nu au avut parte de atâtea cuvinte de încurajare din partea vreunui străin.

Anii care au trecut au mai așternut uitare peste seara fatidică a lui 28 iunie 2010 dar astăzi oamenii știu că fac parte dintr-un Plan mai mare decât pot înțelege și știu că, atunci când credința abia mai pâlpâie, există un Dumnezeu care îngăduie ca apele să-ți ia tot ce ai, ca să-ți arate că încă ești viu și încă mai poți și că El este Acela care are nevoie să ieși din latență și să-L privești din nou în ochi, să vrei să te lupți cu El din toate puterile tale, asemenea lui Iacov ca să te declari învins dar…convins! De convingerea aceasta are nevoie Dumnezeu. Doar pe baza acestei convingeri te poate lua înapoi Acasă și nu pe agățarea vremelnică și periculoasă de bunuri materiale!

10 ani de la ziua care a dus un sat întreg de la disperare la speranță, de la lâncezire la credință. Oamenii adorm dar Dumnezeu știe să-i trezească atunci când vrea să le spună că-i iubește și-i vrea pentru El!

În curând, pentru mine vor fi și 10 ani de când un anume voluntar iubitor de muzică a călcat pentru prima dată în satul meu inundat. Dar asta este o altă poveste, pentru o ediție viitoare…

Studiile spun că inteligența și creativitatea sunt două atribute independente la copii. În general, profesorii preferă elevii inteligenţi (care sunt nonconformişti) elevilor creativi, dar nonconformişti.

Se pare că există:

a) copii cu nivel de creativitate înalt şi cu inteligenţă ridicată;

b) copii cu nivel de creativitate înalt, dar cu inteligenţă modestă. Este cea mai dezavantajoasă categorie de copii din grădiniţă/şcoală. Frecvent, aceşti elevi prezintă probeleme de adaptare, pentru că sunt deficitari sub raportul inteligenţei – aptitudinea cea mai apreciată în şcoală. De asemenea, ei sunt în conflict cu şcoala şi deseori cu ei înşişi. Se simt inadecvaţi şi fără valoare, dar sunt capabili de performanţe superioare într-un mediu lipsit de stres. De aceea, menţinerea unui climat favorabil în clasă/grupă va constitui un factor stimulativ pentru ei.

c) Copii cu nivel de creativitate modest şi cu inteligenţă ridicată. Aceşti copii sunt în general dependenţi de performanţele şcolare.

d) Copii cu nivel de creativitate modest şi cu inteligenţă modestă. Aceştia se vor angaja în activităţi cu caracter defensiv, încercând pe cât posibil să eludeze mediul şcolar, perceput la modul negativ.

Ideile creative sunt în exclusivitate produsele inspiraţiei. Însă, în orice domeniu, ideile creatoare sunt rezultatul unui efort susţinut şi al unei angajări de durată în activitate. De exemplu, Edison susţinea că geniul şi implicit creativitatea înseamnă 99% transpiraţie şi 1% inspiraţie. Asta le spunem și noi copiilor mereu, ca să-i motivăm la hărnicie. Uneori funcționează, alte ori mai puțin. ?

Am citit astăzi povestirea aceasta și m-am întristat foarte mult… Poate că și eu, din dorința de a le arăta copiilor mei variante de lucru mai avansate, uneori le-am inhibat creativitatea. ? Deci, de luat în seamă și de tras învățăturile necesare!

„Într-o zi un băiețel s-a dus la școală. Băiețelul era mic, iar școala era mare. Dar când băiețelul a văzut că intrarea în clasa lui se făcea printr-o ușă direct din curte a fost foarte fericit…iar școala nu i s-a mai părut atât de mare ca la început.
Într-o dimineață când băiețelul se afla în clasă, profesoara le-a spus copiilor:
„Astăzi o sa facem un desen.”
„Grozav”, s-a gândit băiețelul, căci ii plăcea mult să deseneze. Știa să deseneze o mulțime de
lucruri: lei și tigri, pui și vaci, trenuri și vapoare. Și și-a scos cutia cu creioane colorate și a
început să deseneze…
Dar profesoara le-a spus copiilor:
„Așteptați, nu începeți încă!” Și a așteptat până i s-a părut că toți copiii sunt pregătiți.
„Acum o sa desenam flori”, a zis profesoara.
„Grozav”, s-a gândit băiețelul, căci îi plăcea sa deseneze flori. Și a început să deseneze flori
frumoase și le-a colorat în roșu, portocaliu și albastru.
Dar profesoara le-a spus copiilor:
„Așteptați! Vă voi arata eu cum să colorați.” Și a desenat o floare roșie cu tulpina verde.
„Acum puteți începe”, a zis profesoara.
Băiețelul s-a uitat la floarea profesoarei, apoi s-a uitat la floarea lui. A lui era mai frumoasă
decât a profesoarei, dar n-a mai spus nimic. A întors doar foaia și a desenat o floare ca a
profesoarei. Era roșie cu tulpina verde.
Într-o altă zi, când băiețelul intrase în clasă prin ușa din curte, profesoara le-a spus copiilor:
„Azi o sa facem ceva din argilă.”
„Grozav”, a spus băiețelul, căci îi plăcea sa lucreze cu argila. Știa să facă tot felul de lucruri
din argilă: șerpi și oameni de zăpadă, elefanți și camioane…și a început să frământe bucata de
argilă.
Dar profesoara a zis:
„Stați! Nu sunteți gata să începeți “…și a așteptat până când toți copiii au fost gata.
„Acum o să facem o farfurie”, a zis profesoara.
„Grozav”, s-a gândit băiețelul, căci îi plăcea să facă farfurii. Și a început să facă farfurii de
toate formele și mărimile.
Dar profesoara le-a spus copiilor:
„Așteptați, vă arăt eu cum să faceți!” Și le-a arătat cum să facă o farfurie adâncă.
„Așa, acum puteți începe”, a zis profesoara.
Băiețelul s-a uitat la farfuria profesoarei și apoi la ale sale. Îi plăceau mai mult farfuriile lui
decât farfuria adâncă făcută de profesoară. Dar n-a spus un cuvânt și a transformat farfuriile lui
într-o bilă mare de argilă din care a făcut o farfurie adâncă și mare ca și cea făcută de
profesoară.
Foarte curând, băiețelul a învățat să aștepte și să privească și să facă lucruri ca și cele făcute de
profesoară. Și foarte curând n-a mai făcut nimic de unul singur.
S-a întâmplat într-o zi că băiețelul și familia lui s-au mutat într-o altă casă,
într-un alt oraș. Băiețelul a trebuit să meargă la altă școală. Școala nouă era și mai mare, și nu
avea nicio ușă prin care să intre direct din curte în clasa lui. Trebuia să urce niște trepte înalte
și să meargă de-a lungul unui coridor lung până ajungea la clasa lui.
În prima zi de școală, profesoara le-a spus copiilor:
„Astăzi o sa facem un desen”.
„Grozav”, și-a zis băiețelul, și a așteptat să-i spună profesoara ce să facă. Dar ea n-a spus
nimic, s-a plimbat doar prin clasă. Când a ajuns lângă băiețel, i-a spus:
„Tu nu știi să desenezi ?”
„Ba da”, a zis băiețelul, „ce desen să facem ?”
„Nu știu până nu-l faci”, a zis profesoara.
„Cum să-l fac?”, zise băiețelul.
„Cum vrei tu”, a fost răspunsul ei.
„Dacă toți ați face același desen, și l-ați colora la fel, cum să știu cine l-a făcut ?”
„Nu știu”, zise băiețelul.

Și a început să deseneze o floare roșie cu tulpina verde…”

 

Tot mai mult copiii noștri se joacă împreună și inventează jocuri cu tot felul de reguli, uneori numai de ei înțelese. ? Ne place să-i privim făcând asta și de cele mai multe ori chiar ni se pare mai sănătos să nu-i deconectăm prin nicio metodă din activitatea lor distractivă. Sunt la vârsta când își atribuie diverse roluri și le iau foarte în serios, dramatizând după scenarii bine ticluite de mintea lor.

Am fost curioasă să aflu mai multe despre această activitate ludică și am găsit informații interesante, cum ar fi aceea că jocul de rol poate fi o metodă folosită cu succes în activitatea de predare-învățare, deci pe felia mea favorită! ?

Cunoscut sub denumirea „role playing”, jocul de rol este o formă de aplicare în învăţământ a psihodramei, metodă psihoteraputică creată de J.I. Moreno în anul 1921 şi intrată în circulaţie cu deosebire după anul 1934. Jocul de rol este o metodă activă de predare-învăţare, bazată pe simularea unor funcţii, relaţii, activităţi, fenomene, sisteme, etc. Elevii devin „actori” ai vieţii sociale pentru care se pregătesc; având în vedere faptul că ei vor ocupa în societate anumite poziţii sau statusuri profesionale, culturale, ştiinţifice, etc., este util să „joace” rolurile corespunzătoare acestora, adică să-şi formeze anumite competenţe, abilităţi, atitudini sau orientări.

Principalele avantaje ale jocului de rol:

– activizează elevii din punct de vedere cognitiv, motric-acţional şi afectiv, punându-i în situaţia de a interacţiona;

– interacţiunea participanţilor asigură un autocontrol eficient al conduitelor şi achiziţiilor;

– prin dramatizare se asigură problematizarea secvenţei de instruire, crescând gradul de înţelegere şi participare activă a elevilor;

– se pune în evidenţă modul corect sau incorect comportamental sau acţional în anumite situaţii – este favorizată formarea rapidă şi corectă a comportamentelor, abilităţilor, atitudinilor, convingerilor etc.

Dincolo de aceste avantaje, nu putem neglija faptul că există şi limite şi servituţi ale jocului de rol. De obicei, acestea sunt următoarele:

– jocul de rol este dificil de aplicat, întrucât coordonatorul activităţii trebuie să deţină nu numai aptitudini pedagogice, ci şi aptitudini regizorale şi actoriceşti (îmi place să cred că nu am probleme la acest capitol?);

– deşi activitatea bazată pe jocul de rol durează relativ puţin (aproximativ o oră), proiectarea ei solicită timp şi efort suplimentar din partea cadrului didactic;

– la unii participanţi pot să apară blocaje emoţionale care fisurează derularea jocului – există chiar şi riscul devalorizării jocului de rol, ca rezultat al considerării sale ca modalitate puerilă din partea participanţilor.

 Cu toate acestea,  valenţele formative ale jocului de rol rămân evidente. Caracteristicile sale generale prezintă o plajă largă de avantaje generale, cu rol formator și catalizator spre dezvoltarea personalității. Dintre acestea, se poate aminti:

– faptul că jocul este voluntar, autodeterminat, eliberat de constrângeri şi de seriozitatea cotidiană;

– activează fantezia copiilor;

– facilitează prelucrarea datelor din experienţa cotidiană;

– angajează procese de învăţare, importante pentru dezvoltarea cognitivă, psihomotorie şi socială;

– cu toate că are un anumit scop, este deschis modificărilor, finalul său nefiind previzibil;

– se desfăşoară „hic et nunc”, prezentând o dinamică permanentă între încordare şi relaxare;

– ţine cont de reguli; produce plăcere, dar şi teamă.

 

Scurtă prezentare a evoluției jocului la vârsta preșcolară

F. Leshaft susţine că „jocul este un exerciţiu care pregăteşte copilul pentru viaţă”, este „oglinda mediului în care trăieşte şi se dezvoltă copilul.”

La copilul mic, jocul este un exerciţiu (ludic, de plăcere) de formare a unor aptitudini cognitive şi fizice. Copiii fac din joc preocuparea lor principală; prin joc găsesc, fără să caute în mod special, soluţie de adaptare la realitatea înconjurătoare. De aceea, în perioada preşcolară, caracteristice sunt jocurile de construcţie (pentru dezvoltarea reprezentărilor spaţiale), jocurile fictive, simbolice, fanteziste, jocurile de rol şi jocurile cu partener (ultimele menţionate fiind utilizate pentru dezvoltarea competenţelor lingvistice şi sociale). Apoi, mai există jocuri în cerc, jocuri cu versuri şi cânt şi jocuri de mişcare care contribuie la constituirea contactelor mentale şi sociale între copii.

Vârsta preşcolară reprezintă un punct nodal în evoluţia jocului datorită locului şi ponderii pe care îl are în această perioadă din viaţa copilului. Nu numai că jocul colorează intens întreaga viaţă a copilului, dar prin intermediul lui este posibilă realizarea pro¬gresului necesar pentru intrarea copilului într-un nou stadiu de dezvoltare. În consecinţă, jocul atinge la vîrsta preşcolară un ni¬vel superior de dezvoltare şi în acelaşi timp devine mai mult ca oricînd o condiţie importantă pentru evoluţia ulterioară a copi¬lului.” Pe drept cuvînt se poate afirma că un copil care din diverse motive a fost lipsit de joc, rămîne pentru viaţă cu o puternică carenţă în structura personalităţii sale, chiar dacă se asigură o anumită compensaţie în educaţia lui prin alte forme de activitate.

„Acolo unde sînt create condiţii normale de dezvoltare, jocul pătrunde în întreaga viaţă a copilului, influenţînd şi subordonînd celelalte activităţi (munca şi învăţătura), interese şi preocupări. Ceea ce caracterizează copiii la vîrsta preşcolară în această pri¬vinţă este caracterul tot mai iradiant al jocului în întreaga lor ac¬tivitate pînă pe la 5 ani, tendinţa de a transforma totul în joc, de a subordona jocului toate celelalte acţiuni de viaţă, inclusiv cele cu caracter strict personal ca spălatul, îmbrăcatul, mâncatul.” După cum arată pe bună dreptate cunoscutul psihologul A.N. Leontiev, jocul devine activitatea principală a copilului, deoarece dezvoltarea acestuia stimulează şi întreţine cele mai importante modificări ale psihicului copilului, în cadrul căreia se dezvoltă procesele psihice ce pregătesc trecerea copilului pe o treaptă superioară de dezvoltare.

În evoluţia personalităţii copilului se regăseşte amprenta reperelor genetice. De-a lungul timpului, mai mulţi specialişti, pedagogi şi psihologi deopotrivă, au analizat influenţa acestora asupra activităţii ludice. Jocurile preferate, asemeni celor mai puţin agreate de copii, indiferent de categoria lor de provenienţă, înregistrează o anumită evoluţie pentru fiecare copil în parte.

Evoluţia jocului analizată în sens paralel dezvoltării personalităţii copilului dezvăluie o serie de repere genetice specifice domeniului ludic. Pentru identificarea acestora trebuie să descoperim, pe nivele de vârstă, răspunsuri la simpla interogaţie: Ce ştiu copiii să facă ? Şi iată cum răspundem:

  1. la 3 ani, copiii sunt capabili: – să fugă

– să sară;

– să se urce, să escaladeze;

– să înşire obiecte cu orificiu mare, să coase;

– să meargă pe vârfuri;

– să picteze, utilizând pensule mari;

– să se descurce mai bine în anumite micromişcări (tăiatul cu foarfeca);

– să se implice în jocuri de rol de scurtă durată;

– să denumească şi să recunoască câteva culori (fundamentale);

– să solicite foarte multe haine pentru exercitarea anumitor roluri în joc;

– să modeleze o cocă;

– să construiască utilizând obiecte mari (cutii cu cuburi);

– să solicite compania altor copii – să împartă anumite lucruri cu aceştia;

– să aleagă un partener de joacă din rândul jucăriilor sau un partener imaginar.

E situaţia în care copilul se joacă fie sub supravegherea nemijlocită a bunicilor, fie instituţionalizat, în creşă sau grădiniţă (în funcție de deciziile de şcolarizare ale părinţilor). Aportul părinţilor în jocul copiilor este prea puţin evident. Este cert faptul că un copil se joacă în cea mai mare parte a timpului şi nu îi este frică aproape de nimic; de aceea, fuge, sare, cade şi se ridică singur fără a se sesiza că s-a întâmplat „ceva grav”, „coase” şi se înţeapă considerând că aşa este normal şi se bucură sincer de existenţa fraţilor, a verişorilor sau a colegilor dintr-o anumită colectivitate.

2. La 4 ani, copiii sunt capabili:

– să se urce în pomi sau pe balustrade;

– să fugă pe vârfuri;

– să meargă pe tricicletă;

– să adune de pe jos obiecte foarte mici;

– să îşi confecţioneze lănţişoare/ brăţări din obiecte foarte mici;

– să ţină corect instrumentele de scris (creion, carioca);

– să mănânce, să se spele pe mâini şi pe dinţi singuri;

– să se joace din ce în ce mai bine cu alţi copii, împărţindu-şi fără nici un fel de probleme obiectele de joc;

– să solicite spaţiu şi obiecte foarte diferite pentru realizarea unor construcţii ingenioase;

– să solicite prezentarea unui număr cât mai mare de poveşti, de cărţi pe care să le răsfoiască singuri sau împreună cu adulţii;

– să manifeste preferinţe pentru jocurile muzicale şi cele în care îşi utilizează propriile degete.

(Fetița mea face toate aceste lucruri chiar dinainte de vârsta prezentă, de 3 ani, de unde și sublinierea gradului diferențiat de dezvoltare socio-cognitivă a copiilor)

Acum devine evidentă poziţia preşcolarului în joc. Activităţile din grădiniţă se prelungesc adesea şi acasă, cu singura condiţie: că produc plăcere. Altfel, drumul spre grădiniţă înseamnă escaladarea balustradelor, a unor ziduri, târârea de revoltă, sau tragerea de timp pentru a obţine mila însoţitorilor. Deciziile de sustragere din colectivitatea grădiniţei sunt de cele mai multe ori nefaste, întrucât în acest mediu, mult mai specializat decât în familie, prin joc şi nu numai, se va realiza socializarea copilului. Pentru cazurile de preşcolari care nu se înscriu în tiparul problemelor anterior menţionate, domeniul ludic înseamnă la acest moment debutul propriei autonomii: copilul ştie să facă anumite lucruri fără a solicita ajutorul adultului şi îşi manifestă chiar anumite preferinţe pentru joc, fiind adesea exagerat de insistent.

3. La 5 ani, „portretul” copiilor este conturat de următoarele particularităţi:

– au un excelent control corporal;

– stau într-un picior;

– pot să introducă un fir de aţă în ac;

– au precizie în a înşira obiecte cu diametrul foarte mic;

– le place să deseneze foarte mult;

– modelează plastilina;

– coordonarea ochi-mână este foarte bine reprezentată;

; pot face mişcări foarte precise – se îmbracă singuri;

– au nevoie de un timp mai lung şi neîntrerupt pentru joacă;

– au nevoie de alţi copii, ca parteneri de joacă;

– solicită materiale cât mai diverse pentru confecţionarea diferitelor obiecte;

– învaţă să folosească corect obiectele casnice şi de bucătărie.

Şi dincolo de aceste aspecte, chiar dincolo de vârsta preşcolarităţii, se continuă atât evoluţia personalităţii copilului, cât şi a jocului pe care îl preferă acesta. Aşadar, se pot puncta sintetic câteva etape ale evoluţiei jocului, la copiii cu vârste cuprinse între 0 şi 7 ani:

– diversificarea jocului de la copilul sugar până la copilul mic;

– modificarea structurii jocului, de la jocuri de repetiţie până la jocuri de rol;

– trecerea de la acţiuni disparate la acţiuni bine structurate, în care jocul se integrează în mod organic;

– trecerea de la reflectarea externă a acţiunii individzilor, fără semnificaţie majoră, la reflectarea internă a acţiunilor care au semnificaţie interpersonală şi socială;

– trecerea de la atitudinea de identificare a planurilor real-imaginar la atitudinea de disociere şi opunere;

– apariţia conştientizării situaţiei de joc.

Cea mai mare bucurie a unui părinte este să își vadă copiii crescând în liniște, sănătoși mintal și trupește și realizând pas cu pas acele achiziții minunate care dau farmec fiecărei etape a copilăriei. Noi ne aflăm la etapa din care jocul de rol face acum parte și observăm cu atenție cum se poate juca, cu stil, jocul de-a mama și tata. Sigur o să mai învățăm câte ceva interesant de la copiii noștri! ?

 

Bibliografie:

 

Astăzi plouă din nou… Indemn la somn sau meditație. Dar fiindcă sunt mămică de pui încă mici, meditația mi-e mult mai la îndemână când le veghez somnul. Măcar ei să doarmă liniștiți! 🙂

Din o mie de gânduri pe care le malaxez în clipa asta, extrag acum unul care nu-mi dă pace de când am conștientizat că starea de normalitate de dinainte de acest virus, de care ne e atât de dor, nu va mai exista niciodată în forma cunoscută până acum… Oamenii se obișnuiesc încet-încet cu distanța, care, impusă sau nu, răsare ca o necesitate prin care îți poți ține în siguranță pe cei dragi. Căci, nu-i așa, nu știi de unde, când și de la cine te poți trezi cu vreo surpriză neplăcută. Și am așa o senzație de lehamite fiindcă, deși pericolul există, simt că este cineva întunecat care se bucură de făgașul acesta pe care se pare că intră lucrurile. Se pare că oamenii cei mai apropiați, prietenii cu care oricând petreceai timp și nu conta proximitatea, de acum devin posibili suspecți de infectare și începi să-i privești cu răceală și scepticism. Cum ar veni: politețe, politețe, dar stai la distanță de mine și ai mei! Totul pe un fundament natural și bun – acela de a-i proteja pe cei dragi! Și tare mă tem ca răceala aceasta să nu ne intre în sânge și să devenim prea distanți, prea suspicioși, prea îngrijorați permanent că celălalt ne poate îmbolnăvi! Nu mai dăm mâna, nu ne mai îmbrățișăm, de pupat nici nu vorbim! Brusc, prietenul îți devine și dușman în același timp și trebuie ținut la o distanță rezonabilă!

Oare cine se bucură mai mult de timpurile acestea? Dumnezeu? Ar vrea El oare ca oamenii să se izoleze unii de altii, rudele și prietenii să se privească cu suspiciune ascunsă și să înceteze interacțiunile apropiate, atât de benefice sufletului omenesc? De unde vin toate aceste lucruri? Cine le-a planificat cu o inteligență diabolică?

Mi-e frică de tot ce se prefigurează, inima veselă se ascunde sub plapumă la gândul pesimist că totul se va schimba dramatic în curând. Nu ar vrea, biata, să creadă că așa începe sfârșitul… Căci da, subtilă metodă de a-i îndepărta pe oameni de Dumnezeu se instaurează acum, îndepărtându-i mai întâi unii de alții…

Tare-mi doresc să citesc peste ceva vreme ce am scris aici și să mă bucur că m-am înșelat. Deși nimic nu va mai fi ca până acum. Dar poate va fi mai bine. Hope dies last!

Isus pe cruce

Cu cât știm mai multe despre lume, cu atât suntem mai nefericiți. Aserțiune testată și acceptată pe propria-mi piele, deși ideea de a te îndepărta de informație pare nebunească în epoca vitezei și tehnologiei. “Să știi că în zilele din urmă (…) cunoștința va crește.” (Daniel 12,4) Aproape instantaneu se propagă veștile despre orice. Mi-a apărut o știre acum câteva minute despre un grav accident de mașină petrecut dimineață, în care doi copilași – frați – au fost pur și simplu spulberați iar mama lor se zbate între viață și moarte la spital! Parcă nu mi-aș fi dorit să știu vestea aceasta, ajunge acelei familii durerea ei nemărginită…

Până nu au ieșit la lumină ororile masacrelor din istorie, unii dintre noi mai credeam în imposibilitatea ca omul să-i facă atât de mult rău fratelui său – om și el. Vezi torturile Inchiziției, sadismul din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, lipsa totală de milă în atâtea istorii ale războaielor, masacrelor, simplelor neînțelegeri sau te miri ce situații banale în care orgoliul uman, puterea și banul s-au combinat, inflamat și explodat în prăpăd, lăsând în urmă pământ înroșit de sânge și râuri de lacrimi!… Mi-a căzut cândva în mână o carte cu mărturii ale celor care au trăit și au văzut și citeam plângând, săream peste pasaje și pagini întregi, nesimțindu-mă în stare să aflu detaliile, cutremurată și oripilată, în dubii serioase că așa ceva chiar s-a putut întâmpla în realitate. Am avut coșmaruri nopți întregi!

Din câte rele și ticăloșii au fost pe pământ, o infimă parte a ieșit la lumină iar faptul că le știm ne face mai nefericiți și mai sceptici la gândul că odată omul va fi restaurat și va putea fi din nou complet lipsit de răutate…
Și totuși Cineva a fost martorul tăcut al veacurilor de ticăloșie. Și fiindcă plata păcatului nu poate fi decât moartea, Creatorul Însuși, Părintele veșniciilor, Cel care nicio clipă nu a intenționat apariția răului și a păcatului dar a îngăduit liberul arbitru ca martor tăcut al dreptății supreme, a decis să coboare în Infern și să moară pentru omul care Îl sfida, purtând cunoștința însumată a tuturor răutăților, nu doar a celor de până atunci ci și a celor pe care le știa dinainte că se vor întâmpla în veacurile următoare!

Câtă nefericire avea Isus Hristos în sufletul Lui pur, fiind singurul, alături de Tatăl, care știa detaliile înfricoșătoare ale fiecărui păcat comis de oameni pe axa timpului?
Noi, care știm puțin, suntem mai nefericiți cu fiecare veste tristă aflată. Oare cum a fost pentru Creator, care știa nu mult, nu foarte mult, ci TOTUL? Pe Isus-omul, nu setea și cuiele L-au ucis în acea zi, atârnat pe cruce, în bătaia vântului de pe Golgota, scuipat și huiduit de cei pentru care murea. Ci faptul că iubirea doare atât de mult când știi TOTUL!

Doamne, aș vrea ca tot ce fac în viața mea, să nu contribuie și mai mult la durerea care Te-a ucis!

Erik si Maisha

Nu demult le-am povestit copiilor mei, punctual, despre sacrificiul Domnului Isus pe cruce. Începând de la egoismul și invidia fariseilor, la trădarea lui Iuda care a deschis drumul morții Omului divin, până la consternarea ucenicilor care L-au regăsit înviat după trei zile…

Am avut de explicat noțiuni peste care noi adulții trecem prea superficial când recapitulăm această istorie din cartea umanității. Maisha are abia 3 ani și ea a avut mai puțină răbdare să înțeleagă detaliile însă Eric mi-a pus o mulțime de întrebări și în ochii lui curați se vedea limpede dorința de a ști. Asculta cu cea mai mare atenție, ceea ce pe mine m-a responsabilizat foarte mult, realizând importanța explicațiilor pe care trebuia să i le dau. “Ce înseamnă păcat? De ce să moară Domnul Isus în locul nostru?” Chiar așa, cât de bine înțelegem noi, adulții, tot ce s-a petrecut atunci? În ce măsură ne cutremură cu fiori de responsabilitate și umilință faptul că Dumnezeu a fost nevoit să-Și dea viața pentru a arăta Universului cum se îmbină Iubirea cu Dreptatea?

Le-am povestit cum, în Eden, Dumnezeu le-a spus primilor oameni că în clipa în care vor mânca din fructul oprit, vor muri. Și chiar din momentul în care au păcătuit înaintea Tatălui, timpul a început să ducă viața spre finit. Totul a început să moară: flori, frunze, iarbă, copaci, animale… Natura atât de vie până atunci își scurgea seva spre dispariție. Iar omul neascultător a simțit prima bătaie a unei inimi cu o secundă mai obosită decât înainte, apoi oboseala s-a instalat permanent până el a ajuns, într-un final care nu trebuia să existe, înapoi în țărâna din care fusese luat. De aceea a fost nevoie ca Însuși Dumnezeu să moară ca să răscumpere pe omul atât de iubit dar care nu a fost capabil să treacă testul ascultării. Numai El putea ridica păcatul lumii. Și moartea Lui a produs ruperea lanțului greu cu care Lucifer îl înrobise pe om. Cuvântul lui Dumnezeu se împlinise!

A fost mult de povestit… Știu doar că după aproape fiecare frază m-am oprit și am răspuns întrebărilor unui copil de 5 ani care, cu pupile dilatate și bătăi sacadate de inimă, începea să înțeleagă. Și nu voi uita niciodată că, atunci când am reușit să fac o încheiere, din ochii puiului meu curgeau lacrimi. Mi-a spus atunci, din toată inima lui bună, înțelegând că asta ar fi pentru Cineva cea mai mare consolare: “Mama, și eu Îl iubesc pe Domnul Isus!”

În seara aceea am adormit cu sufletul plin de bucuria că Isus E VIU și vine în curând să ne ducă înapoi ACASĂ!