Despre familie

, ,

Draga mea înghesuială

De când tati pleacă în delegații, puiii mei mai mari – Maisha 4 și Eric 6 ani, insistă că patul meu e destul de mare cât să încapă toți 3 să doarmă cu mine… Degeaba am încercat să-i conving eu că sunt mari și trebuie să doarmă în camera lor, degeaba am încercat faza cu ușile deschise și lumina de veghe, ei cântă amândoi pe aceeași voce: când nu e tati, dormim toți 4!

Și uite-așa mi s-a redus considerabil spațiul personal, cu atât mai mult cu cât Carla încă mai caută țiți de 2-3 ori pe noapte și abia reușesc să-mi găsesc poziția ca s-o mulțumesc și pe ea. Însă, dincolo de toate, ador serile și diminețile noastre împreună, sunt cele mai dulci posibile și-mi stârnesc din plin valurile de iubire pentru ei când îi văd cum se joacă împreună înainte de nani, cum se pupăcesc, cum se gâdilă și râd cristalin până la epuizare, cum împart patul pentru cine și cum doarme, niciodată mulțumiți de suficienta apropere de mami, cum decid ei: “gata, mami, acum citește-ne povestea”, și se așază fiecare pe perne cu ochișorii în carte, de fiecare dată deciși să răspundă primii întrebărilor recapitulative de la final. Cum clipesc și cască a somn iar ochișorii lor frumoși și curioși se fac tot mai mici, până genele se întâlnesc cuminți și eu mă pomenesc citindu-mi mie morala poveștii. Iar recapitularea îmi rămâne tot mie: unul-doi-trei, toți ai mei, niciunul semănând cu altul, toți cu gropițele lor în barbă și obrăjori, toți veseli, isteți și dragi, dormind grămadă, în pozițiile cele mai neașteptate, ghemotoace de iubire și seninătate, înveliți și dezveliți permanent de grija noastră de părinți și prețuiți mai presus de posibilitatea de exprimare! Îi privesc și-i ascult respirând ritmic și liniștit și înțeleg că nu mai am spațiu personal însă am comoara comorilor și iubirea iubirilor atât de aproape de suflet încât inimii nu-i rămâne decât să înțeleagă zi de zi că mai mult de atât n-ar putea iubi vreodată! ❤️

…Și adorm în pace cu împlinirea aceasta în suflet, știind că dimineața e la fel de dulce și plină de îmbrățișări… Oh, ce n-aș da să nu treacă timpul, să fie mereu așa ca acum…

/0 Comentarii/de
, ,

Există liniște înainte de un examen!?

Sunt din nou cu sufletul prea plin și, deși aș vrea mult mai des decât reușesc acum să scriu, profit de liniștea firavă a somnului copiilor ca să pecetluiesc negru pe alb o nouă bucurie: am trecut cu bine de examenul de definitivat în învățământ! ???

Asta înseamnă că m-am validat ca profesor și în mod formal, fiindcă altminteri îmi cunosc chemarea încă din adolescență, când nu era satisfacție mai mare decât atunci când reușeam foarte bine să explic altora ceea ce eu însămi învățasem cu plăcere! Astăzi le spun la fel copiilor cu care lucrez – anume că atunci știu eu că sunt profesor bun: când ei vor fi capabili să-i învețe foarte bine pe alții ceea ce au învățat de la mine! Menirea de dascăl este una de înțelepciune și altruism prin esență, de rostogolire a cunoașterii prin generații, de a fi bucuros să dai mai departe ceea ce știi și iubești.

Așadar, am mai depășit o bornă în drumul spre specializarea în cariera muzicală și-mi doresc mult să fie un pas important spre o schimbare dorită și așteptată fiindcă examenul acesta chiar a fost deosebit din câteva puncte de vedere.

Mai întâi stresul. Nu ați văzut vreodată om mai emoționat ca mine în fața unui examen?. Sigur că nu se vede la suprafață, însă chiar simplul fapt că prietenii, cei care mă cunosc, familia așteaptă de la mine un rezultat foarte bun la orice examen, este o presiune suplimentară, pe lângă cea la care mă supun eu însămi din perfecționism exacerbat! Și sigur că se poate întâmpla fatidic ca, în ciuda faptului că ai trecut prin mii de pagini de materie, de lecturi si informații de reținut, la examen să pice fix acel CEVA ce nu ai mai reușit să parcurgi. Mie de asta mi-a fost frică mereu. Mi-am făcut partea mea conștiincioasă, cât de bine am putut, însă subiectele de examen sunt imprevizibile oricum. Așa am pățit la proba scrisă de la română la Bac: eram doxă de carte, știam la perfecție acțiunea oricărui roman, știam poezii, știam teorie, curente, orientări, biografii de autori, știam 99% din ce trebuia știut. Am avut o profesoară extraordinară care ne-a inspirat să iubim literatura română iar discuțiile noastre în clasă la orele ei meritau înregistrate și publicate apoi fiindcă mai toți colegii eram pasionați de lectură și critică literară! ? Tii, ce dor mi s-a făcut de liceu și colegi chiar acum când scriu! ? Miss you, guys! Nici nu cred că a mai avut Liceul de Artă așa generație de cititori după plecarea noastră, oricât de lipsit de modestie ar suna! Băieții citeau filosofie pe sub bănci în timpul fiecărei ore și în pauze adesea discutam despre ce titluri de Balzac să mai căutăm! Vai, ce tocilari am fost!?? Revenind la Bac, am trecut cu profesoara prin tot ce era major de știut, eram siguri de reușită. Și ce să vezi: a picat tradiționalismul deceniului trei din secolul XX. Scrie dacă îți amintești ceva! ? E clar că nici pe departe nu am luat nota pe care mi-aș fi dorit-o la română și am rămas cu fixul că niciodată să nu speri că subiectul de la examen va fi cel așteptat. Se va întâmpla să fie chiar ceva nesemnificativ, peste care treci în diagonală și nu-i dai mare importanță!

Anul acesta pentru definitivat am avut doar trei (trei!!?) zile la dispoziție să învăț ceva! Și asta fiindcă a avut cine să mai stea cu copiii mei în acest timp, fără însă să beneficiez de liniște deplină fiindcă la 5-10 minute tot auzeam câte un “maaaamiii, unde ești?”, “maaaaammii, vreau apă!”, “maaaaami, ajută-mă să…!” Deci, da, învață mami! ? Și am avut permanent un feeling că va pica la examen ceva din muzica românească a ultimului secol așa că am marșat oarecum pe asta, in detrimentul restului de istorie. Cel mai puțin am citit romantismul muzical. Și ce să vezi? La deschiderea plicului cu subiecte, m-am pomenit fix în fața unei specii a romantismului – poemul simfonic! ? Ce bine însă că nu e niciodată de plecat la drum fără Dumnezeu, care dă știință mai multă decât crezi tu că ai și scrie El cu mâna ta pagini întregi chiar și când tu ești în pragul colapsului (am aceasta experiență uimitoare la primul meu examen de titularizare, o voi povesti altădată) dar mai ales îi dă omului veșnic stresat acea liniște lăuntrică pe care nu spera s-o mai întâlnească vreodată!…

Pentru că, da, liniștea aceasta e cireașa mea de pe tort în toată această experiență. Eu, emoția întruchipată, stomacul strâns și pasărea de noapte înainte de ziua examenului, am dormit buștean cu o noapte înainte, culcată odată cu copiii! ? Eu, emoția întruchipată, stomacul strâns și pasărea de noapte înainte de ziua examenului, m-am trezit cu mare greu la sunetul alarmei de pe telefon, ca să ma îmbrac și să plec! ? Eu, emoția întruchipată, stomacul strâns și pasărea de noapte înainte de ziua examenului, am șofat liniștită în drumul spre centrul de examinare, am găsit loc de parcare chiar în fața clădirii (!!!?), am trecut senină de zecile de candidați care stăteau la cozi să intre și am derulat cu cea-mai-mare-liniște-posibilă toate etapele premergătoare examenului! Eu, omul neliniștii interioare, monumentul de stres!! A fost pe cât de uimitor pentru mine, pe atât de dulce și încurajator fiindcă am știut că Dumnezeu veghează și El tocmai îmi răspundea rugăciunilor în timp real! Oh, cât mă rugasem pentru această liniște!…

…

Acum știu că se poate parcurge un eveniment stresant cu o liniște deplină fiindcă există un Domn al sufletelor care ascultă! Abia le aștept pe următoarele ca să experimentez din nou această călăuzire! ??

P.S după examen am primit telefoane și mesaje despre cum a fost și ce notă iau. Am avut mai degrabă sentimentul că puteam scrie mai complet decât am scris decât că voi lua notă bună. Cu atât mai mult cu cât știam curentul romantic fiindcă îmi plăcuse în facultate și nu pentru că am avut timp suficient să-l citesc pentru examen. În ziua rezultatelor însă am avut bucuria să constat că luasem cea mai mare notă de până atunci! Deci, da, liniștea de care am vorbit venea ea de Undeva…

/0 Comentarii/de
, ,

Puer animus

E-o liniște atât de caldă

În casa unde odinioară alergam desculță

Cu sufletul și zâmbetul neatașate

De bătaia vreunui orologiu

Necruțător.

E-o pace atât de adâncă

În zilele ce-ar trebui să treacă

Purtând ascunse tainice nostalgii

De albă nea, copilărie, miros de cetină

Și oameni dragi

Și mult mai tineri…

Aici e bine

Azi

Acum

Când clipa-i respirată prin toți porii.

Când universul se frământă

Și se face ghem

Ca să-l ascund, ghidușă, într-un loc

Știut numai de mine,

Să nu-l găsească nimeni.

Și să număr:

O decadă, două, trei

Un pui, doi, trei – ai mei.

Cine nu e gata, nici să nu-l mai caute!

Este aici, pentru vecie:

În locul acesta liniștit

Și cald

Și pașnic.

Ce nu va fi împărțit cu nimeni,

Niciodată.

/0 Comentarii/de
,

Hexatimp

Citeam nu demult că la şase ani copilul e gata să se despartă de prima copilărie. Acum începe vremea basmelor, a proverbelor, a zicătorilor, a jocurilor de cuvinte dezlănţuite cu libertatea
celui care ştie deja să le stăpânească.

Copilul nostru blond și bun visează vulcani și planete, vede stele acolo unde noi vedem ceață și aude ritmuri compuse în muzici simple. Are acum 6 ani și un simț ascuțit al dreptății, încât chiar și noi, părinții, suntem permanent sub vigilența lui justițiară. Dacă ne abatem chiar și-un milimetru de la vreun principiu despre care el învățat că este just, ne apostrofează cu argumente. În casa noastră, deci, este împărăția dreptății, a imparțialității și a echilibrului, supravegheate cu exigență de Eric. El arbitrează interacțiunile între membrii familiei, toți trebuie să primească și să ofere cât li se cuvine. Nu mai mult, nici mai puțin. Pentru el viața încă nu are tente de gri…

Îi plac cifrele, în detrimentul literelor. Mă temeam că nu va iubi literatura, devreme ce nu se găbește cu buchisitul cuvintelor însă din primele luni de viață putea sta minute-n șir, nenumărate, să asculte poveștile ce i le citeam în orice oră din zi sau noapte. Și mi-a zis că într-o zi va scrie cărți despre planete, imediat ce reușește să ajungă în Cosmos. Nu înțelege încă de ce nu ne grăbim prea tare să-i cumpărăm bilet pentru rachetă, chiar dacă i-am explicat în fel și chip. Doar cât de scump poate să fie? Pai Dumnezeu, când Îi cerem, nu ne dă El orice lucru? 🙂

Are o ambiție care îl copleșește uneori și pe el însuși. Își dorește să fie câștigător ca să primească zâmbete și să știe că el le-a produs. Îmi amintesc câtă muncă am depus noi, părinții, să-l învățăm că este ok să și pierzi uneori, că nu-i deloc o tragedie să ieși pe locul doi câteodată. I-a fost greu să accepte regula aceasta a jocului și a scăldat în lacrimi multe tricouri, supărat că n-a câștigat el. Dar acum înțelege mai bine lucrurile și a învățat că nu e totul despre rezultat, ci despre procesul pe care îl parcurge. Am învățat și noi lecții importante odată cu el, vulnerabilizându-ne ca să îi putem descifra părți din caracterul pe care ar trebui să-l dețină și din viitorul său de adult.

El este copilul familiei care chiar a trăit acasă, alături de noi în permanență, primii săi șase ani.
Paşii celor şase ani de-acasă sunt, aşadar, o cale cum nu se poate mai potrivită de ajuns cu bine la şcoală.

Căci da, copilul nostru va merge în curând la școală și va crește tot mai mult în statură și cunoaștere și va fi tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Iar sufletul nostru îl va contempla și va mulțumi fără incetare pentru el Aceluia care face orice lucru frumos la vremea lui și care a pregătit o misiune extraordinară pentru copilul nostru blond și bun.

/0 Comentarii/de
, ,

Bogăție

De când s-a adăugat o micuță veselie la familia noastră, toată casa e permanent în mișcare! La propriu! Toate sunt pe repede-înainte, când dorm unii nu dorm alții, când unii vor joacă alții au nevoie de liniște și de multe ori mă gândesc că ce bine mi-ar prinde dacă s-ar mai adăuga câteva ore la cele 24 ale unei zile, ca să mă pot încadra cât de cât cu toate…

Îi am, îi țin în brațe, îi simt și mă bucur de ei cu fiecare particică din suflet, știind că timpul trece și clipa dragă de acum se scurge-ntr-o clepsidră ce le adună pe toate și le-mbogățește și le sporește, până când Cineva o va întoarce ca să toarne din nou în sufletul meu aceleași bucurii și tristeți, într-o etapă diferită a vieții…

Sunt bogată. Cel mai mult mă simt așa când aud chiuitul lor jucăuș sau când e prea liniște și simt puternic că doi ochișori negri ca mura mă privesc cu ghidușie, anunțând în taină că în clipa următoare va urma o mică boroboață. Încerc să nici nu respir ca să pot savura sentimentul pe care îl am când văd în ultima secundă dispărând după ușă un funduleț și două piciorușe pufoase, în mers de cățel, iar în clipa următoare răsărind o mutră veselă, pictată din cap până-n picioare cu pământ din ghiveciul de flori.

Iubesc fiecare năsuc mic, obrăjor, guriță și căpșor isteț. Copilăresc și eu din nou odată cu ei. Este un privilegiu minunat!

/0 Comentarii/de
, ,

Inside out

Din nou odihnă pentru suflet și trup. Căci cum ar fi rezistat omul fără această binecuvântată pauză săptămânală, pe care Însuși Creatorul i-a oferit-o ca exemplu și apoi cadou din veșnicie spre veșnicie?

…nu știu de ce, dar tot ce am în minte acum sunt versurile unui cântec, care mi s-au pus pe repeat fără oprire:

“O, nespusă bucurie/ Cum să-ncapi în bietu-mi piept?/ Căci voi moșteni odată/ Mult mai mult decât aștept!”

O, nespusă bucurie: fă-ți cuib în sufletu-mi și nu mai pleca vreodată! Cu liniștea ta, cu tot!

/0 Comentarii/de
, ,

Iubire viscerală

Mă pierd complet pe mine însămi când mă uit la ei, la fețișoarele lor candide, la ochișorii lor sinceri și buni – uneori mirați, alteori întrebători, uneori ghiduși, alteori cu o veselie care te scoate din orice altă stare și mă întreb cum aș putea oare să-i păstrez veșnic așa cum sunt acum, să-i îngheț permanent într-un tablou viu, unde fiecare dintre ei să continue să vorbească și să acționeze cu drăgălășenia vârstei de-acum…

Știu că fiecare etapă are frumusețea ei, deja am experimentat o părticică cu Eric, care are deja 5 ani și jumătate iar prividu-i pozele sau filmulețele de acum chiar și câteva luni în urmă parcă nu-mi vine să cred ce mult a crescut, ce achiziții a mai făcut, și-mi dau seama că, în definitiv, ce dureros de repede trece timpul! Ce minunat este să-ți vezi micuții crescând cu tine, lângă tine și complet dependenți de căldura ta trupească și sufletească! Mă simt atât de privilegiată să-i am, să-i pot iubi așa cum îi iubesc, să-i pot umple de pupici oricând am poftă, să mă cufund în obrăjorii pufoși și fini ai fiecăruia dintre ei și, mai ales, să simt că treaba asta le place și că gesturile mele sunt primite, dorite și răsplătite cu atâtea alte bucurii nebănuite – de la mângâieri de mânuțe mici, pupici primiți în păr spontan (mami, mi-e drag de tine și ți-am dat un pupic❤️), alintări verbale, până la surprize organizate de ei sau “activități de adulți” făcute impecabil, cu care vin să se laude. ?

Și apoi o mai aud și pe Maisha spunându-i surioarei “stai liniștită, că mămica ta e lângă tine. Nu trebuie să plângi!” ? Sunt mămică, sunt a lor și ei ai mei, suntem unii pentru alții aici, acum și pentru totdeauna. Învăț zilnic să iubesc infinit mai mult decât ieri și să simt asta visceral, ca un străfulgerat permanent prin toată ființa mea.

Mă topesc!

Eu și Sergiu suntem la finalul tuturor erelor glaciare cu ei, la noi copiii sunt soarele care topește orice oboseală, orice neputință, orice zbucium. Suntem topiți complet și am o bănuială că topiți o să rămânem pentru veșnicie fiindca ei ai noștri vor fi veșnic, ca degetul lui Dumnezeu pe cele două table ale Legii! Acum înțelegem așa de bine de ce Dumnezeu are un Fiu. Dragostea aceasta este unică și nepiratabilă.

/0 Comentarii/de
, ,

Astăzi – mulțumire!

Vineri este ziua noastră de pregătire pentru sâmbătă, pentru că sâmbăta reprezintă un timp special, în care ne bucurăm de tot ce a creat Dumnezeu pentru noi și vorbim despre El și cu El, fiecare în felul lui, după cât de multă dumnezeire are în suflet.

Așadar, astăzi am lucrat prin casă ca de obicei, doar că de ceva vreme copiii se oferă să facă și ei parte din ritualul acesta de pregătire iar eu sunt tare fericită! ? De pildă, azi și-au făcut ei singuri curățenie lună în cameră, au pus fiecare carte și fiecare creion colorat exact la locul său, au aranjat paturile și biblioteca să arate ordonat. Apoi m-au luat de mână să merg să-mi arate cu mândrie hărnicia lor și să mă bucur. (Maisha nu s-a putut, desigur, abține: “mami, nu-mi dai un premio?” ?) I-am apreciat și le-am mulțumit dar am știut că ei își luaseră deja “premiol” în clipa când mi-au sorbit cu mare satisfacție copilărească lumina din privire atunci când am intrat în camera ordonată de ei… “Mami, dar Dumnezeu nu primește tort dacă mâine e ziua Lui?”, “mami, dar și Dumnezeu a obosit când a creat lumea și a stat o zi să se odihnească?”, “Dar când o să mergem în cer (nu e cu dacă, e cu sigur!?) o să fie Sabat?” …și încă o droaie de altele asemenea! Un lucru l-am luat în serios mereu în ceea ce privește raportarea noastră, ca părinți, la copiii noștri: când este despre Dumnezeu nu încap glume sau jumătăți de explicații. Atât cât pot să înțeleagă cei mici pentru vârsta lor, ei trebuie să știe iar noi avem minunata sarcină de a le povesti și explica. Nici noi nu avem pretenția că le știm pe toate dar ne dorim ca ai noștri copii să vadă faptul că Îl cunoaștem și Îl prețuim pe Tatăl nostru, că ne punem toate planurile și gândurile în fața Lui, zilnic. I-am învățat ca în rugăciune mai întâi să mulțumească, apoi să ceară. Sau doar să mulțumească. Atât. E cel mai simplu mod de a te împrieteni pe veci cu cineva – mulțumindu-I sincer și simplu, din toată inima. ❤️

A apus soarele și Sabatul acesta va fi unul de mulțumire. Pentru băiețelul meu, cu liniștea din el care vindecă inima, pentru fetița care ne colorează zilele cu năstrușnicii nebănuite și râs cristalin, pentru micuța prințesă cu ochii de cărbune care ne zâmbește non-stop tuturor, pentru bucuria de a ne juca, pentru lacrimi de tristețe și de bucurie, pentru apă, pentru soare, pentru pâine, pentru viață, pentru familie, pentru…

Trag aer în piept și simt că inima îmi saltă. Cum să nu crezi că El există, cuuum? Când toate – bune și mai puțin bune – ni le-a dat ca să fim ce suntem acum? Ca să simțim ce simțim acum. Ca să trecem, poate, desculți prin cărări cu spini pentru a aprecia așa cum trebuie drumul lin și încălțările ușoare.

Este Sabat. Zi de mulțumire.

“Te laud, Doamne, că toată bogăția Universului ai trimis-o în casa mea!”

/2 Comentarii/de
, ,

Surpriza :)

De aproape o săptămână tot vorbesc cu copiii despre faptul că se apropie ziua lui tati. Și, desigur, au venit de la început cu ideea să îi facă o surpriză, așa cum le place să pregătească de fiecare dată când e ziua vreunui membru al familiei.

Zis și făcut! Le-am arătat diverse modele de crafturi de pe net și i-am lăsat să aleagă singuri cel pentru felicitarea pe care să i-o facă lui tati, apoi ne-am apucat de treabă! Masa s-a umplut de hartii și hârtiuțe colorate și creponate, de lipiciuri și sclipiciuri, de pompoane și abțibilduri, spre bucuria lor că pregătesc “o surpriză” pentru tati. Și așa am și stabilit: surpriza-i surpriză, nu se spune decât la momentul hotărât!

Și-au suflecat mânecile și încetul cu încetul a început să se contureze ceva chiar frumos din mânuțele lor. Mă topea de drag zelul lor sincer și entuziast. Fiindcă se apropia ora când tata urma să ajungă acasă de la serviciu, am decis să mai lăsăm și pentru a doua zi activitatea, mai ales că Eric a dorit cu ardoare să facă el singur încă o felicitare, care să fie numai din partea lui, pe lângă a noastră, cea comună.

Așadar, am strâns totul în cutii, am făcut curațenie lună, să nu bănuiască nimic tăticul lor despre ce facem noi. Am recapitulat ce avem și ce nu avem voie să spunem deocamdată. Cum altfel? Păi dacă-i surpriză?!…

Ușa se deschide și inimioarele bat cu repeziciune. Le observ străfulgerarea de emoție apoi zăresc licărirea din ochișorii Maishei și într-o fracțiune fatidică de secundă, știu exact ce urmează să se-ntâmple:

– Tati, noi ți-am pregătit o felicitare frumoasă de ziua ta, dar nu-ți spunem, că-i surpriză!

Felicitarea lui Eric
/0 Comentarii/de
,

Fraternitate

Fraternitate

Mi-e inima așa de plină când îi văd cum se joacă amândoi și cum, atunci când unul plânge, celălalt îl îmbrățișează: “gata, gata, o să-ți treacă!”

Au învățat demult să-și spună unul altuia “te rog”, “mulțumesc” și “iartă-mă” și au prins lumina care răsare în ochii noștri când îi auzim. Și le place. Și mai fac exces de politețuri ca să ne bucure. 🙂 Astăzi unul a avut o întâlnire dezastruoasă cu gresia de sub “căsuța” lor improvizată sub uscătorul de rufe acoperit cu un cearceaf. Până să-mi dau seama, celălalt deja venea din baie cu compresa cu apă rece: “pune-i repede, că recele ajută!”… Totuși a fost nevoie și de un “iartă-mă” ca să se oprească potopul de lacrimi.

Să ai un frate înseamnă să ai acolo undeva un suflet drag care e mereu pregătit să-ți dea o îmbrățișare și să-ți spună: “gata, gata, o să-ți treacă!”

…

Mi-e așa de plină inima cu ei și rezonez perfect cu propoziția entuziastă rostită de o blonduță de trei anișori cu codițe și gropițe, într-o zi obișnuită din starea asta de urgență: “Vai, țe-mi plațe mie viața asta!”

/2 Comentarii/de