Articole

Pe 29 iunie 2010, exact la ora la care eu scriu acum (06:45) telefonul meu suna cu insistență. Cu o zi înainte îmi susținusem prima lucrare de licență, o zi plină de consum emoțional și fizic ca de fiecare dată când ești la prima experiență de acest gen ca student, iar somnul de la ora 6 a doua zi era cel mai adânc și cel mai dorit posibil. Am deschis ochii și am verificat ecranul. Tata. “De ce mă sună tata la ora asta, doar știe ce zi am avut ieri”, mă necăjesc eu. Răspund. “Iulia, știi unde suntem noi acum?” intră direct glasul tatei. “Unde?” întreb zăpăcită de somn. “Suntem pe podul pasarelă de la Dornești, ne uităm cum înoată în apă casele din sat.”

Mă ridic în capul oaselor. Nu pricep nimic. “Cum adică înoată?” “Păi”, zice tata, “aseară a venit dintr-o dată o viitură puternică și acum toate casele de pe valea de lângă gară sunt inundate. La noi e apă mare în casă, stăm aici un timp ca să mai scadă, să putem intra apoi în curte ca să vedem ce pagube avem!”

Mi se pare că încă dorm și visez. Nu-mi cred urechilor. “Tata, hai te rog, nu vreau să faci glume la ora asta” zic, deși în glasul lui nu am simțit nici urmă de nesinceritate, dimpotrivă, glasul acela nu i l-am mai auzit tatei niciodată până atunci… În clipa următoare, o aud la telefon pe mama “Fetiță, te rog să stai acolo unde ești, nu veni acasă decât atunci când o să-ți spunem noi! Nu are rost, aici nu cred că mai ai deocamdată nimic, apa a fost până la jumătatea geamurilor din casă! Tu stai liniștită, acolo ești bine! Noi cerem putere de la Dumnezeu, poate apele se retrag și diseară putem încerca să intrăm în casă să vedem ce e de făcut iar când vei putea să vii și tu acasă, te chemăm noi. Ne e dor de tine dar trebuie să mai stai un timp la Cluj”

A fost greu să procesez din scurt ce aflasem în 30 de secunde. Satul meu sub ape. Casa mea sub ape. Părinții mei sănătoși dar speriați, mă sună să-mi spună ce s-a întâmplat și să mă țină la adăpost până…cât o fi nevoie ca să am unde să vin. Că “acasă” nu mai era…

Doar vreo 2-3 zile am rezistat la Cluj, ca un leu în cușcă, timp în care am dat telefoane pe la prieteni să le spun ce s-a întâmplat și să-i rog să vină în ajutor. A fost prima dată când am avut curajul să fac așa ceva. Părinții, fratele meu, toți cunoscuții de pe valea gării aveau casele inundate și erau speriați. Și am cerut ajutor, pentru ei, pentru toți, altceva nu știam ce să fac de la 400 km distanță. Știu că i-am spus mamei că vin, orice-ar fi, și să mă aștepte la gara din Suceava. De acolo mai aveam 40 km până acasă. Îmi amintesc că am intrat pe strada noastră când răsărea soarele. Tanti Aurica, vecina de vis-a-vis, statea stană de piatră în mijlocul drumului, în fața casei ei plină de mâl murdar, cu ochii pierduți și îngăimând continuu, fără să mai reacționeze la vreun stimul “Doamne, de ce? De ce, Doamne? Eu sunt bătrână, n-o mai pot lua de la capăt…eu…nu mai pot…” Am îmbrățișat-o. Nu aveam cuvinte de încurajare…

Casa noastră arăta mai rău ca după război. Nimic nu mai era la locul său, mâlul negru acoperea pereții până aproape la jumătatea înălțimii ei, iar în spate, unde aveam găinile, se vedea clar că apa crescuse cât statura unui om. Am toate pozele de atunci pe laptop dar mi-e frică să ma uit la ele.

Toată strada era cufundată în liniște completă. Oamenii, încă șocați, continuau de 3 zile să intre prin case să-și vadă și evalueze pagubele. De muncit încă nu se putea, pe ici-colo, prin case, încă mai băltea apa.

Povesteau cei mai în vârstă că din moși-strămoși nimeni nu mai pomenise așa ceva la Dornești. Zona nu s-a mai confruntat cu inundații. Râul Suceava a stat cuminte mereu în albia lui și nici de data aceasta râul nu fusese de vină, ci un pârâiaș subțire, care vara aproape seca de la secetă, plus vecinii din Ucraina care, speriați să nu pățească vreo nenorocire, au dat drumul la baraj iar apele s-au revărsat peste primele așezări întâlnite în cale. Mă uitam la dezastrul produs și mă gândeam în momentele alea că eu nu aș mai avea putere să o iau de la capăt! Era prea mult. Apa murdară ridicase podele, paturi, electrocasnicele erau aruncate sau sfărâmate în bucăți, plutiseră prin zonă și rămăseseră te-miri-pe-unde după ce se restrăsese apa. Apa mâncase atât de mult din pereții casei noastre încât din camera mea se vedea bine de tot în drum, fiindcă tencuiala căzuse și lutul îmbibat cu apă se risipise ca nisipul în mâinile unui copil. Dulapurile erau răsturnate iar hainele murdare de mâl erau amestecate printre picioare se scaune și mese, fotolii cu susul în jos, pături și perne înmâlite…

Au fost zile de jale, cutremur și lacrimi. Oamenii se simțeau secați complet de puterea de a o mai lua vreodată de la capăt cu gospodăria, erau zile fără speranță, privind fiecare la păpădul lăsat de apă în curți și case. Nu avea nimeni curajul să se încurajeze pe el însuși, dară-mi-te pe vreun vecin.

Apoi, cumva, a revenit vlaga în corpuri și minți. Dumnezeu, care dă voința și înfăptuirea, a pus furnicarul în mișcare. Cam la o săptămână a venit armata cu camioane mari iar oamenii au început să încarce tot ce era de aruncat, pentru a degaja casele în scopul reconstrucției. Au plecat zeci și zeci de camioane încărcate cu tot ce oamenii agonisiseră sau construiseră într-o viață. Au început să apară curând echipe de voluntari din țară ca să dea o mână de ajutor. Și astăzi mă încearcă sentimente speciale de recunoștință sinceră pentru prietenii mei dragi de la Maramureș care au fost primii sosiți în satul nostru, cu lopeți și unelte aduse de ei, tocmai de peste munți, ca să muncească apoi zi-lumină prin curți și case, cu o hărnicie care i-a uimit pe toții locuitorii de acolo! Apoi au venit alți prieteni, și ei stundeți la Cluj, tineri de nădejde pe care îi voi prețui la fel – o viață întreagă și dincolo de ea, în veșnicii! Nu știu dacă le-am mulțumit vreodată îndeajuns dar știu că Dumnezeu a făcut deja (sunt 10 ani de-atunci) sau va face ca răspătirile Sale să fie depline în viețile lor!

Săptămâni la rând au tot venit grupuri de voluntari, majoritatea adventiști, care au ajutat oamenii la curățenie și reconstrucție și care au muncit înglodați în noroi, de dimineața până noaptea, cot la cot cu toată lumea. A venit și un grup de călugări de la Putna – la fel – harnici și binevoitori, care, cu sutana suflecată, lucrau și ei zi-lumină! Oameni din toată țara au trimis alimente, haine, tot felul de produse necesare traiului de zi cu zi. Se mirau dorneștenii, ne miram și ne bucuram cu toții de cât ajutor venea spre satul nostru din atâtea părți și de la atâția necunoscuți. Cineva de la Mureș a trimis un tir uriaș cu baxuri de apă, mâncare și haine, de nu se gândea nimeni că acel tir ar putea vreodată încăpea printre casele noastre. Alt om minunat de printr-o localitate maramureșeană, patron de brutărie, a plecat de cu noapte de acasă ca să aducă la noi un microbuz întreg cu pâine proaspătă, apă și conserve!

Încet, dorneștenii afectați de ape au început să schimbe reproșurile adresate Cerului în mulțumiri. Niciodată până atunci, locuitorii comunei din zona aceea uitată de lume, de la granița țării cu Ucraina, nu s-au simțit așa de valoroși și iubiți! Niciodată nu li s-a mai dat atât de multă atenție și ajutor, niciodată unii dintre ei nu au avut parte de atâtea cuvinte de încurajare din partea vreunui străin.

Anii care au trecut au mai așternut uitare peste seara fatidică a lui 28 iunie 2010 dar astăzi oamenii știu că fac parte dintr-un Plan mai mare decât pot înțelege și știu că, atunci când credința abia mai pâlpâie, există un Dumnezeu care îngăduie ca apele să-ți ia tot ce ai, ca să-ți arate că încă ești viu și încă mai poți și că El este Acela care are nevoie să ieși din latență și să-L privești din nou în ochi, să vrei să te lupți cu El din toate puterile tale, asemenea lui Iacov ca să te declari învins dar…convins! De convingerea aceasta are nevoie Dumnezeu. Doar pe baza acestei convingeri te poate lua înapoi Acasă și nu pe agățarea vremelnică și periculoasă de bunuri materiale!

10 ani de la ziua care a dus un sat întreg de la disperare la speranță, de la lâncezire la credință. Oamenii adorm dar Dumnezeu știe să-i trezească atunci când vrea să le spună că-i iubește și-i vrea pentru El!

În curând, pentru mine vor fi și 10 ani de când un anume voluntar iubitor de muzică a călcat pentru prima dată în satul meu inundat. Dar asta este o altă poveste, pentru o ediție viitoare…

Vineri este ziua noastră de pregătire pentru sâmbătă, pentru că sâmbăta reprezintă un timp special, în care ne bucurăm de tot ce a creat Dumnezeu pentru noi și vorbim despre El și cu El, fiecare în felul lui, după cât de multă dumnezeire are în suflet.

Așadar, astăzi am lucrat prin casă ca de obicei, doar că de ceva vreme copiii se oferă să facă și ei parte din ritualul acesta de pregătire iar eu sunt tare fericită! ? De pildă, azi și-au făcut ei singuri curățenie lună în cameră, au pus fiecare carte și fiecare creion colorat exact la locul său, au aranjat paturile și biblioteca să arate ordonat. Apoi m-au luat de mână să merg să-mi arate cu mândrie hărnicia lor și să mă bucur. (Maisha nu s-a putut, desigur, abține: “mami, nu-mi dai un premio?” ?) I-am apreciat și le-am mulțumit dar am știut că ei își luaseră deja “premiol” în clipa când mi-au sorbit cu mare satisfacție copilărească lumina din privire atunci când am intrat în camera ordonată de ei… “Mami, dar Dumnezeu nu primește tort dacă mâine e ziua Lui?”, “mami, dar și Dumnezeu a obosit când a creat lumea și a stat o zi să se odihnească?”, “Dar când o să mergem în cer (nu e cu dacă, e cu sigur!?) o să fie Sabat?” …și încă o droaie de altele asemenea! Un lucru l-am luat în serios mereu în ceea ce privește raportarea noastră, ca părinți, la copiii noștri: când este despre Dumnezeu nu încap glume sau jumătăți de explicații. Atât cât pot să înțeleagă cei mici pentru vârsta lor, ei trebuie să știe iar noi avem minunata sarcină de a le povesti și explica. Nici noi nu avem pretenția că le știm pe toate dar ne dorim ca ai noștri copii să vadă faptul că Îl cunoaștem și Îl prețuim pe Tatăl nostru, că ne punem toate planurile și gândurile în fața Lui, zilnic. I-am învățat ca în rugăciune mai întâi să mulțumească, apoi să ceară. Sau doar să mulțumească. Atât. E cel mai simplu mod de a te împrieteni pe veci cu cineva – mulțumindu-I sincer și simplu, din toată inima. ❤️

A apus soarele și Sabatul acesta va fi unul de mulțumire. Pentru băiețelul meu, cu liniștea din el care vindecă inima, pentru fetița care ne colorează zilele cu năstrușnicii nebănuite și râs cristalin, pentru micuța prințesă cu ochii de cărbune care ne zâmbește non-stop tuturor, pentru bucuria de a ne juca, pentru lacrimi de tristețe și de bucurie, pentru apă, pentru soare, pentru pâine, pentru viață, pentru familie, pentru…

Trag aer în piept și simt că inima îmi saltă. Cum să nu crezi că El există, cuuum? Când toate – bune și mai puțin bune – ni le-a dat ca să fim ce suntem acum? Ca să simțim ce simțim acum. Ca să trecem, poate, desculți prin cărări cu spini pentru a aprecia așa cum trebuie drumul lin și încălțările ușoare.

Este Sabat. Zi de mulțumire.

“Te laud, Doamne, că toată bogăția Universului ai trimis-o în casa mea!”