Articole

Sunt din nou cu sufletul prea plin și, deși aș vrea mult mai des decât reușesc acum să scriu, profit de liniștea firavă a somnului copiilor ca să pecetluiesc negru pe alb o nouă bucurie: am trecut cu bine de examenul de definitivat în învățământ!

Asta înseamnă că m-am validat ca profesor și în mod formal, fiindcă altminteri îmi cunosc chemarea încă din adolescență, când nu era satisfacție mai mare decât atunci când reușeam foarte bine să explic altora ceea ce eu însămi învățasem cu plăcere! Astăzi le spun la fel copiilor cu care lucrez – anume că atunci știu eu că sunt profesor bun: când ei vor fi capabili să-i învețe foarte bine pe alții ceea ce au învățat de la mine! Menirea de dascăl este una de înțelepciune și altruism prin esență, de rostogolire a cunoașterii prin generații, de a fi bucuros să dai mai departe ceea ce știi și iubești.

Așadar, am mai depășit o bornă în drumul spre specializarea în cariera muzicală și-mi doresc mult să fie un pas important spre o schimbare dorită și așteptată fiindcă examenul acesta chiar a fost deosebit din câteva puncte de vedere.

Mai întâi stresul. Nu ați văzut vreodată om mai emoționat ca mine în fața unui examen! Sigur că nu se vede la suprafață, însă chiar simplul fapt că prietenii, cei care mă cunosc, familia așteaptă de la mine un rezultat foarte bun la orice examen, este o presiune suplimentară, pe lângă cea la care mă supun eu însămi din perfecționism exacerbat! Și sigur că se poate întâmpla fatidic ca, în ciuda faptului că ai trecut prin mii de pagini de materie, de lecturi si informații de reținut, la examen să pice fix acel CEVA ce nu ai mai reușit să parcurgi. Mie de asta mi-a fost frică mereu. Mi-am făcut partea mea conștiincioasă, cât de bine am putut, însă subiectele de examen sunt imprevizibile oricum. Așa am pățit la proba scrisă de la română la Bac: eram doxă de carte, știam la perfecție acțiunea oricărui roman, știam poezii, știam teorie, curente, orientări, biografii de autori, știam 99% din ce trebuia știut. Am avut o profesoară extraordinară care ne-a inspirat să iubim literatura română iar discuțiile noastre în clasă la orele ei meritau înregistrate și publicate apoi fiindcă mai toți colegii eram pasionați de lectură și critică literară! Tii, ce dor mi s-a făcut de liceu și colegi chiar acum când scriu! Nici nu cred că a mai avut Liceul de Artă așa generație de cititori după plecarea noastră, oricât de lipsit de modestie ar suna! Băieții citeau filosofie pe sub bănci în timpul fiecărei ore și în pauze adesea discutam despre ce titluri de Balzac să mai căutăm! Vai, ce tocilari am fost! 🙂

Revenind la Bac, am trecut cu profesoara prin tot ce era major de știut, eram siguri de reușită. Și ce să vezi: a picat tradiționalismul deceniului trei din secolul XX. Scrie dacă îți amintești ceva! E clar că nici pe departe nu am luat nota pe care mi-aș fi dorit-o la română și am rămas cu fixul că niciodată să nu speri că subiectul de la examen va fi cel așteptat. Se va întâmpla să fie chiar ceva nesemnificativ, peste care treci în diagonală și nu-i dai mare importanță!

Anul acesta pentru definitivat am avut doar trei (trei!!?) zile la dispoziție să învăț ceva! Și asta fiindcă a avut cine să mai stea cu copiii mei în acest timp, fără însă să beneficiez de liniște deplină fiindcă la 5-10 minute tot auzeam câte un “maaaamiii, unde ești?”, “maaaaammii, vreau apă!”, “maaaaami, ajută-mă să…!” Deci, da, învață mami! ? Și am avut permanent un feeling că va pica la examen ceva din muzica românească a ultimului secol așa că am marșat oarecum pe asta, in detrimentul restului de istorie. Cel mai puțin am citit romantismul muzical. Și ce să vezi? La deschiderea plicului cu subiecte, m-am pomenit fix în fața unei specii a romantismului – poemul simfonic! Ce bine însă că nu e niciodată de plecat la drum fără Dumnezeu, care dă știință mai multă decât crezi tu că ai și scrie El cu mâna ta pagini întregi chiar și când tu ești în pragul colapsului (am aceasta experiență uimitoare la primul meu examen de titularizare, o voi povesti altădată) dar mai ales îi dă omului veșnic stresat acea liniște lăuntrică pe care nu spera s-o mai întâlnească vreodată!…

Pentru că, da, liniștea aceasta e cireașa mea de pe tort în toată această experiență. Eu, emoția întruchipată, stomacul strâns și pasărea de noapte înainte de ziua examenului, am dormit buștean cu o noapte înainte, culcată odată cu copiii! Eu, emoția întruchipată, stomacul strâns și pasărea de noapte înainte de ziua examenului, m-am trezit cu mare greu la sunetul alarmei de pe telefon, ca să ma îmbrac și să plec! Eu, emoția întruchipată, stomacul strâns și pasărea de noapte înainte de ziua examenului, am șofat liniștită în drumul spre centrul de examinare, am găsit loc de parcare chiar în fața clădirii (!!!?), am trecut senină de zecile de candidați care stăteau la cozi să intre și am derulat cu cea-mai-mare-liniște-posibilă toate etapele premergătoare examenului! Eu, omul neliniștii interioare, monumentul de stres!! A fost pe cât de uimitor pentru mine, pe atât de dulce și încurajator fiindcă am știut că Dumnezeu veghează și El tocmai îmi răspundea rugăciunilor în timp real! Oh, cât mă rugasem pentru această liniște!…

Acum știu că se poate parcurge un eveniment stresant cu o liniște deplină fiindcă există un Domn al sufletelor care ascultă! Abia le aștept pe următoarele ca să experimentez din nou această călăuzire!

P.S după examen am primit telefoane și mesaje despre cum a fost și ce notă iau. Am avut mai degrabă sentimentul că puteam scrie mai complet decât am scris decât că voi lua notă bună. Cu atât mai mult cu cât știam curentul romantic fiindcă îmi plăcuse în facultate și nu pentru că am avut timp suficient să-l citesc pentru examen. În ziua rezultatelor însă am avut bucuria să constat că luasem cea mai mare notă de până atunci! Deci, da, liniștea de care am vorbit venea ea de Undeva…