De aproape o săptămână tot vorbesc cu copiii despre faptul că se apropie ziua lui tati. Și, desigur, au venit de la început cu ideea să îi facă o surpriză, așa cum le place să pregătească de fiecare dată când e ziua vreunui membru al familiei.

Zis și făcut! Le-am arătat diverse modele de crafturi de pe net și i-am lăsat să aleagă singuri cel pentru felicitarea pe care să i-o facă lui tati, apoi ne-am apucat de treabă! Masa s-a umplut de hartii și hârtiuțe colorate și creponate, de lipiciuri și sclipiciuri, de pompoane și abțibilduri, spre bucuria lor că pregătesc “o surpriză” pentru tati. Și așa am și stabilit: surpriza-i surpriză, nu se spune decât la momentul hotărât!

Și-au suflecat mânecile și încetul cu încetul a început să se contureze ceva chiar frumos din mânuțele lor. Mă topea de drag zelul lor sincer și entuziast. Fiindcă se apropia ora când tata urma să ajungă acasă de la serviciu, am decis să mai lăsăm și pentru a doua zi activitatea, mai ales că Eric a dorit cu ardoare să facă el singur încă o felicitare, care să fie numai din partea lui, pe lângă a noastră, cea comună.

Așadar, am strâns totul în cutii, am făcut curațenie lună, să nu bănuiască nimic tăticul lor despre ce facem noi. Am recapitulat ce avem și ce nu avem voie să spunem deocamdată. Cum altfel? Păi dacă-i surpriză?!…

Ușa se deschide și inimioarele bat cu repeziciune. Le observ străfulgerarea de emoție apoi zăresc licărirea din ochișorii Maishei și într-o fracțiune fatidică de secundă, știu exact ce urmează să se-ntâmple:

– Tati, noi ți-am pregătit o felicitare frumoasă de ziua ta, dar nu-ți spunem, că-i surpriză!