Sunt un profesor foarte înțelegător. Cel puțin așa îmi place mie să cred și feedback-urile elevilor mei cam spre concluzia asta m-au direcționat. Tocmai de aia am încercat să fiu cât se poate de suportivă cu ei în perioada aceasta de școală on-line, dificilă pentru toată lumea – profesori, elevi sau părinți! Înțeleg faptul că unii se descurcă mai greu să se conecteze la ore din cauza semnalului slab la internet sau a device-urilor mai învechite și stau cu mâna pe pix la fiecare oră ca să motivez orice absență a întârziaților care intră la minute bune după strigarea catalogului, bolborosind varii motive pentru alăturarea tardivă la echipa conectaților la lecție. Și dacă deja m-am obișnuit cu faptul că pot fi intreruptă din predare de fiecare dată când apare câte un elev întârziat care ține neapărat să spună un apăsat “Bună ziiiiiiua! Mă iertați că am întârziat!” în loc să se alăture discret și să se bucure că profa nu-l dojenește (oricum, ca să intre, are nevoie de acceptul profesorului, deci este clar că prezența lui la oră va fi neapărat remarcată), zilele trecute chiar mi-a ajuns în final cuțitul la os atunci când am pus, spontan, întrebări din lecția de zi.

Nu înțeleg de ce, dar există un soi de trend acum ca elevii să stea întreaga oră cu camera video închisă. Și, practic, profesorul predă sau își organizează activitățile față-n față cu 2-3 elevi, cam aceeași de fiecare dată, care binevoiesc să facă și dovada faptului că școala on-line înseamnă și să FII VĂZUT că STAI la oră. Restul își închid camerele și microfoanele, cu gând că dacă au dat join linkului trimis de profesor, sunt considerați prezenți și activi. Ei bine, la lecția de care povestesc am avut o minunată discuție despre marele Johann Sebastian Bach, despre geniul său, despre viața sa și credința sa nețărmuită în divinitate. Le-am arătat elevilor unul dintre instrumentele preferate de Bach, le-am pus audiții, cu vreo 2-3 elevi am interacționat exemplar și, fiindcă le observam mimica feței, mă încânta în mod tainic interesul pe care li-l observam. Erau minute bune de când toată discuția se concentrase în jurul numelui marelui compozitor, repetat de nenumarate ori până atunci. Și, totuși, îmi vine ideea de care nici acum nu m-am decis dacă să-mi pară rău sau bine, de a-i intreba, nominal, pe elevii de pe ecran cărora nu le vedeam fața (fiind cu camerele închise) care este numele compozitorului despre care tooooot discutaserăm în ultimile minute. Ghici, ciupercă, ce-i? Stupoare. Nimeni, nimic! M-am panicat! “Păi, măi copii, discutăm aici de 20 de minute despre omul acesta! Cum se numește el?”

Numesc un elev să-mi răspundă. Apoi altul. Liniște de mormânt! O domnișoară m-a întrebat chiar și “care era, again, întrebarea?!”…

Cei prezenți cu mine, cu care am interacționat pe parcursul orei de până atunci și care aveau camerele pornite, erau cu degetele ridicate, zâmbeau. Numesc, la rând, vreo jumătate dintre elevii clasei, poate-poate vreunul știe să răspundă și să scăpăm odată cu toții de penibilul situației. Unii nici nu și-au deschis microfoanele, foarte posibil că nici nu se aflau prin preajmă. Îmi exploda inima în piept, dar nu atât de frustrare cât de tristețe. Mă gândeam la ce ar trebui să fie educația și la ce este ea acum. Parcă am comprimat jumatate de secol de bun-simț într-o singură secundă și mi-a părut rău că nu am eu parte de ea, nici la orele mele. Păi să mai fiu eu de acum profesor cool și de treabă? Să am o clasă de 25 de elevi și să vorbesc doar pentru câțiva de-i numeri pe degetele unei mâini, cei pe care-i și văd că mă ascultă? Teoretic, elevii sunt în grija profesorului la a cărui oră participă în acel moment. Ești văzut, profesorul răspunde pentru tine. Dacă e zi de școală și tu ești implicat într-un accident, să zicem, (feriți să fie toți vreodată!) iar în catalog nu ai absență pentru acea oră, profesorul răspunde. Unde era elevul? Cum pot eu să răspund pentru niște elevi pe care nu îi văd deloc în timpul orei mele?

…le-am urat să fie serioși, să muncească din greu, să învețe carte multă și poate chiar să devină profesori buni, dedicați, eventual cool și înțelegători, că asta se caută. Și să predea on-line, în fața unui ecran negru, gol. Și, poate, doar poate, vor învăța în al doisprezecelea ceas ce ar fi trebuit să însemne cândva respectul și bunul-simț…

2 raspunsuri
  1. Eugen
    Eugen says:

    Astazi am „bantuit” un pic pe net si am luat si blogul tau la rand. Mi-a atras atentia acest articol. Am trait cu tine frustrarile provocate de atitudini la o varsta la care poate nu ar trebui sa existe. M-am blocat uneori pentru ca presimteam ca asa e. Nu am predat niciodata unei clase de elevi online. Nici nu am apucat sa fiu parintele vreunui copil afat in aceasta situatie.
    Concluzia este una: Scoala este inca luata ca o „chestie in gluma”. De multi oameni, inclusiv de urmasii lor. Parca prea multi.
    🙁

    Răspunde
    • Iulia Jureschi
      Iulia Jureschi says:

      Apar multe frustrari in perioada aceasta, atat pentru elevi, cat si pentru profesori, din pacate. Toti isi doresc sa fie bine. De fapt, sa fie mai bine. Unii pun umarul intr-o masura mai mare ca altii si asta e tragedia aici… Nu toti elevii sunt problema, mai sunt si profesori neconformi dar parca ramai fara speranta atunci cand iti dai sufletul sa fie bine si apar situatii ca cele descrise in articol, cand unora nici nu le pasa… 🙁

      Răspunde

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Dă-i un răspuns lui Iulia Jureschi Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *